Circuit Neuschwanstein - Zugspitze - Garmisch - Starnberg

Castelul Neuschwansteien se afla la o zvarlitura de sageata de granita austriaca. Dupa vizitarea castelului, ajungem la ferma agroturistica Jagerstadel din Schwangau, unde, amicul meu rezervase doua camere. In acest mic sat, multi fermieri au abandonat munca de la camp si de la grajduri si-au devenit “agenti turistici”. Gazda noastra e un tanar neamt ce ne primeste cu zambetul pe buze. O camera la ferma costa 45 de euro dubla, sau 35 de euro, dac-o iei in regim “single”. Eu am nimerit intr-o camera cu doua paturi, la etaj, cu o terasa mica si cu baldachin stil Louis al XIV-lea, dar la starea de oboseala care zacea in mine ar fi fost bun un pat in stil “Jean cel fara de tara”... Din pat se vedea silueta celor doua castele Hohenschwangau si Neuschwansteian, iar dimineata, se vedea rasaritul soarelui, toate camerele pensiunii erau cu vedere “la castel” (castle view). Feri a nimerit intr-o camera cu 4 paturi, doua erau pentru copii mici. Ferma nu era una de lux, dar potrivita pentru cele cateva ore de somn ce aveam sa le petrecem acolo. Ferma e situata la 2 Km de cele doua castele, iar in acea zona, exista mai multe asemenea ferme, unele dichisite in stil tirolez. Seara, luam un pic-nic pe terasa fermei printre gaini. In cateva minute am si fost inconjurati de multe oratanii, dotate cu mult bun simt, gaini, ce-ti lansau cate un “a propos” ca le este foame, frecandu-se discret cu penele de picioarele tale. Ca o diversiune, trebuie sa va marturisesc ca in unele ferme montane de la noi, pe la tomberoane, poti admira un astfel de spectacol, cu un alt fel de vietuitoare…e vorba de ursii gunoieri, animale de care Romania nu duce lipsa, mai sunt vreo 4000. In Tirolul austriac si italian, n-au ramas decat vreo cateva zeci, in libertate. In Elvetia si Austria, luate impreuna, nu mai sunt decat 12 ursi “liberi”, caci majoriatea au ajuns de mult in gradinile zoologice sau sunt azi, impaiati. Nu demult, guvernul tarii noastre s-a oferit sa ofere celui elvetian, in dar, 20 de ursi, pentru a repopula tara. Fermierii montani elvetieni s-au opus insa, motivand faptul prin periculozitatea acestui animal care ataca omul si prin distrugerea habitatului ursilor prin aglomerarea satelor de munte. Asa ca, pana una alta, elvetienii nu vor vedea in tara lor decat gaini si vacute Milka in libertate. In Elvetia, un om are asadar, o valoare mai mare decat un urs, pe vremuri, tara noastra a trecut printr-o perioada cand era invers, ursul valora mai mult decat omul. Ferma Jagerstadel e construita in mare parte din lemn, usile si ferestrele sunt etanse, termopanizate. Sursa de caldura (unica) se afla la parter, in sala de mese a fermei si daca vrei sa ti se incalzeasca bine camera de la etaj, e bine sa lasi usa deschisa cat mai mult timp. Oricum, eu n-am riscat peste noapte si pe sub pijama, am mai pus vreo doua randuri de haine plus pilota de pe patul celalalt. Baia era comuna dar foarte curata. In hol, intr-un vas, pluteau plante aromate iar la intrare, aveai o sumedenie de pliante cu celelalte atractii turistice ale zonei. In cei 35 de euro, era inclus si un mic dejun de tip suedez. Inte orele 8 si 9,30, tanarul fost fermier si sotia lui, ne-au servit cu produse prosapete, "bio", de la ferma, oua, lapte smantana, branza, unt dar si cu capsusni, mere, banane, corn flakes, mezeluri, cafea, ceai, etc…Toate cele 10 camere de la etaj, erau ocupate de nemti, dornici de peregrinari montane. Parcarea era mare. Dupa micul dejun, toate camerele s-au golit, incepea week-endul iar Alpii austrieci erau foarte aproape. Satul Schwangau e axat pe gazduirea turistilor dar fiecare femier si-a mai pastrat cate o bucata de pamant pe care o lucreaza si asigura astfel produse proaspete pensiunilor lor. Am facut si eu un tur al fermei. Am vazut cativa cai, cateva vaci, pajisti pentru cresterea nimalelor, doua grajduri cu instalatii pentru mulsul animalelor si un mic “SMT” cu masini agricole. In jurul fermei noastre, existau si alte ferme agro-turistice mult mai mari, care au renuntat aproape totalmente la zootehnie, dedicandu-se doar turismului agrar. Satul Schwangau este situat langa oraselul Fussen, unde am facut si o scurta incursiune…ceea ce e interesant in acest oras, e ca unele strazi periferice sunt situate in Austria si altele in Germania. Intre cele doua tari nu exista vama, asadar iti dadeai semana ca treci dintr-o tara intr-alta, doar dupa “bip-bip”-ul telefonului mobil care-ti ureaza “Bine ati venit in Austria” sau”Bine ati venit in Germania”… A doua zi dimineata era soare, iar in departare, culmile Alpilor te imbiau la plimbare. Pornim, dar Feri ma avertizeaza, “Stii cum e pe-aici, prin munti, poti sa ai soare acum si cand ajungi la varful Zugspitze, la 3000 de metri, (varf pe care-l zaream in departare) sa fie inorat si sa nu-i vezi nici macar tichia de zapada din varf”. Pornim, sperand ca totul va fi bine. Spre Zugspitze si Garmisch Dupa ce parasim Germania, paisajul se schimba. Folosim autostrada 179 Schwangau-Reute-Berwang-Zugspitze-Garmisch. Uneori nici nu trebuie sa ti se spuna c-ai ajuns in Austria, ca-ti dai seama dupa frumusetea Alpilor, dupa semetia crestelor lor inzapezite, dupa casutele tiroleze pline cu muscate la ferestre…de ce Alpii sunt cei mai frumosi in Austria? Parcurgem un frumos peisaj montan, ocolind cand o creasta muntoasa, cand un lac glaciar, unde mai poposim la cate o cafea, mai sunt vreo 40 de kilometri pana la Zugspitze. In final, in zare apare si un palc gros de nori cenusii. “Ei, uite acolo sus, la 3000 de metri, ascuns dupa acei nori, se afla varful Zugspitze, cel mai inalt si frumos varf austriac. Pentru o secunda norii dispar, dar reapar la loc. Reusesc sa fac o fotografie. Feri ia tableta si-mi deruleaza niste splendide imagini cu varful “fara nori”, si mai ales cu telecabina (care acum nu functiona din cauza vantului), telecabina care urca, urca, in ultima sa parte, aproape vertical. Off, trebuie sa fac o rectificare la afirmatiile mele, ar fi mai bine asa... “Ce frumosi sunt Alpii in Austria cand nu sunt invaluiti in nori…” Parasim cu regret acesta frumoasa tara, dar asa-i la munte, poti sa ai noroc de vreme buna, sau sa n-ai, si reintram in Germania. Ajunem la Garmisch Partenkirchen, loc in care se afla cea mai mare trambulina olimpica nemteasca si unde, la fiecare inceput de an, au loc campionatele mondiale de sarituri cu schiurile. Vizitam Centrul de recuperare al sportiviloar din Garmich. Un SPA modern, conditii de cazare si terapie de “last minute”. Stam de vorba cu un medic specializat in recuperarea rapida a sportivilor…”Noi recuperam o entorsa medie in doua zile”. “Tocmai acum am tatat un sportiv prin cateva infiltratii cu o solutie cu apa sarata si prin niste bandaje speciale care se schimba la fiecare 3 ore cu fibre criogene si substante antiinflamatoare si antialgice, aduse din China. Costul terapiei, 800 de euro. Mai taifasuim, o vreme dar noi ne grabim. Cafelele, mari, mari, costa in total, 12 euro si sunt achitate de gazda nostra. Mi-e jena sa-i spun metodele prin care recuperam noi un sportiv, in aproape o saptamana, dar macar o facem gratis. Garmish e-o statiune montana de lux. vedeta ei e stadionul si pista de sarituri cu schiurile, a carei portiune inclinata, are lungimea unui avion Airbus 380. Stadionul din Garmisch seamana cu o arena de gladiatori, in care, rand pe rand, iarna, aterizeaza cate un schior. Spectacolul e fantastic. Bilete la arena de nici 2.000 de locuri, se epuizeaza cu mult timp inaintea inceperii Campionatului Mondial din luna ianuarie. De la Garmish, o pornim spre Starnberg, oras situat e la 75 de Km, ajungem la un frumos complex de loazir in stil roman, numit “La Villa”, ce are in componenta un restaurant, o crama, un parc si un lac pentru sporturi nautice. Alta cafea, care aici costa insa cate 6,5 euro fiecare. Ce pacat ca nu mai e doctorul de la Garmish cu noi… Adasar, obiectivul principal, ascensiunea pe varful Zugspitze, a fost ratat…dar, cu sau fara Zugspitze, Tirolul ramane Tirol, e-un loc care are farmecul lui si cand ploua.

Neuschwanstein

E Neuschwanstein, cel mai frumos castel din lume? Nu stiu, dar daca puneti aceasta intrabare lui “mister Google”, acesta va va raspunde ca da! Sau, cel putin, acest castel se afla mai mereu in fruntea top-ului castelelor lumii. Nu degeaba, compania “Disney World”, a luat ca model al castelului “frumoasei din padurea adormita” pe care l-a asezat in mijlocul parcului tematic a lui Mikey Mouse, Pluto si Donald, tocmai pe acesta, aflat nu departe de frontiera germano-austriaca. Daca parintele lui Mickey si Goofey, rapus de o maladie fara leac in secolul trecut, s-ar trezi azi din vesmantu-i de gheata, (Walt Disney n-a murit, el zace inca adormit in “orasul ingerilor”), ar ramane uimit in fata oricarui parc “Dysneyland” de-al sau, pe care el doar si l-a imaginat. Si ar vedea ca noi, cei de azi, copii sau oameni mari, inca nu l-am uitat si-l asteptam sa ne mai incante prin desenele lui migaloase, ilustrand povestile fratilor Grimm, nascuti in oraselul Hanau, de langa Frankfurt. Frankfurt, loc de unde am pornit si noi, intr-o dimineata ploioasa de iunie, intr-un pelerinaj al povestilor vesele sau mai triste despre regi si castele. Pornim asadar din tinutul Fratilor Grimm ca sa ajungem spre seara, cel tarziu la ora 17, cand castelul Neuschwanstein se inchide, spre tinutul Nibelungilor, eroi de legenda, maiastru zugraviti pe peretii interiori ai impunatoarei constructii unde doar vulturii se mai avanta, loc in care facem cunostiinta cu Tristan si Isolda, cu Siegfried si Crimhilda sau cu regele Ludwig al Bavariei, gazda noastra cu sange albastru, ce ne-a primit in salasu-i ascuns printre stanci, padurilor si lacuri, la Schwangau, nu departe de crestele inzapezite ale Alpilor tirolezi. Ne grabim, caci doua reprize de ploaie torentiala, aparute din senin, ne incurca socoteala si de la Frankfurt pana la castel, sunt 420 de kilometri. In sfarsit, la ora 16,30, ajungem la destinatie, in satul Schwangau, langa orasul Fussen si luam loc in mica autogara ”din vale” din Schwangau, in care prindem ultimul transport spre castel. Pentru 1,5 euro, un autobuz rapid, strabate in doua minute, serpentinele impadurite ale costisei pe care se inalta falnic castelul, construit pe un pinten al muntelui Tegelberg. Neuschwanstein, masivul salas de piatra a lui “king Ludwig”, e vizibil de la multi kilometri departare. Ajungem sus la ora 16,57, mai sunt 3 minute pana la inchidere si nemtii sunt foarte punctuali… autobuzul ne lasa intr-o parcare, la o distanta destul de mare fata de intrare… ”Stii ce? hai sa dam o fuga si sa intram prin prima poarta ce-o gasim deschisa! ” zice amicul meu Feri… zis si facut!... prima vagauna ce ne apare in cale e tocmai locul pe unde ieseau grupuri prelunge de turisti, vai! e-o nebunie acolo!… vara, casteul e vizitat de 6000 de turisti zilnic… intram si inotam contra curentului… urcam niste scari in spirala, multe, multe, printr-un donjon ingust, incurcand circulatia celor ce coboara… aflam ca cei ce-au intrat deja in castel (asa ca noi), mai pot ramane inca o ora inauntru… ura!... parca ne vine inima la loc… ne alaturam unui grup de turisti japonezi care vizitau castelul impreuna cu un alt mic grup de polonezi cu ghid propriu… ascultam povestea regelui Ludwig din doua parti… in salile principale, fotografiatul e interzis… dar la orice problema, exista mereu si cate o solutie… intra in functiune telefoanele mobile… multi turisti o pun in aplicare… dintr-o data, in aceste sali cu “no photos”, aproape toti turistii incep sa vorbeasca la telefonul mobil… Vizitam pe rand… bucataria palatului, dormitoarele regale, sala tronului, sala de dans, camerele de oaspeti, sala de concerte, unde “king Ludwig” asculta, singur-singurel, operele lui Richard Wagner, idolul sau muzical, admiram imensele picturi ale eroilor Nibelungilor, Siegfried, Crimhilda, Brunhilda, Tristan sau Isolda, pentru care regele Ludwig avea o veneratie deosebita. Intreg palatul este impregnat de amintirea acestor eroi, cu care regele a incercat sa se identifice. De la ghizi aflam multe picanterii despre viata “regelui nebun”, care, datorita educatiei cazone din copilarie, a ajuns la maturitate sa devina un om singuratic, introvertit, care se simtea mai degraba atras de barbati decat de femei si care s-a instrainat de propria sa familie. Mama regelui locuia intr-un alt castel, numit Hohenschwangau, aflat ceva mai jos, „in vale, la 20 de minute de mers cu caleasca”. Iesim pe „balconul Julietei”, o terasa superba, aflata la mare inaltime, mereu aglomerata, unde auzi toate limbile pamantului si unde trebuie sa stai la rand ca sa faci o fotografie, loc ce ofera o panorama grozava asupra imprejurimilor. La stanga apare un defileu muntos numit Pollat, un pod suspendat, aflat undeva intre cer si pamant, la 90 de metri, numit Marienbrücke, o cascada, iar in in fata ta si la dreapta, in vale, vei vedea satul Schwangau, castelul Hohenschwangau, un lac de acumulare si lacul Starnberg, loc in care regele isi va gasi un misterios sfarsit prin inec sau impuscare (?), la varsta de 41 de ani. (O alta versiune ar fi ca guvernul bavarez se cam saturase de constructiile megalomanice ale tanarului rege si de numeroasele sale linii de creditare ce goleau visteria regatului). Astazi, langa acest lac au loc numerose ”concerte Wagner”, ce atrag melomani din intreaga Germanie si Austrie. Nu trebuie uitat faptul ca Ludwig, frumosul rege „nebun” al Bavariei, era preocupat de arta, beletristica, muzica, natura, la fel precum si verisoara lui, imparateasa Austriei, Sissi, de care fusese atras intr-o vreme. Dar acest frumos Don Juan bavarez, inalt de 1,93 m si ravnit de mai toate printesele vremii, n-a fost niciodata casatorit, el a fost declarat „bolnav mintal, iresponsabil si suferind de o tulburare sufleteasca nevindecabila” de catre medicii guvernului Bavariei. Precum manastirea Cozia este inca si astazi dominata de umbra lui Mircea, palatul Versailles, de stralucirea lui Ludovic al XIV-lea, la fel si castelul Neuschwanstein, este coplesit de amintirea tanarului si nefericitului monarh bavarez. Dupa o ora de preumblare „hai-hui” prin castel, timp in care, in mod cert, intrarea principala s-a inchis, ne-am intors pe acelasi drum pe care am venit, coborand serpentinele impadurite pe un alt drum, pietonal si ajungand din nou in micul sat turistic Schwangau, unde, am constatat cu bucurie ca, urcand in castel pe coridorul de iesire, am economisit 22 de euro. Intrarea in castel, costa 11 euro. Va rog sa nu ne dati de gol! Ramane-ntre noi! Poate informatia aceasta ii va ajuta si pe altii, candva... dar, intrand pe „usa din dos”, adica pe poarta de „iesire”, n-am mai reusit sa vedem frumoasa fatada a castelului ci doar cateva parti laterale ale lui. Incercati ca la „puzzle” sa le puneti impreuna. Fatada castelui am gasit-o pe cateva postere din salile cu „suveniruri”. Catelul Neuschwanstein e imens, e structurat mai ales pe verticala, spatiul liber din jurul lui e insa mic, castelul nu are o curte interioara, de aceea „de aproape”, el nu poate fi surprins in intregime de aparatul foto ci doar de la mare distanta. In perioada nazista, castelul a scapat ca prin urechile acului de la distrugere, caci in luna aprilie 1945, fortele SS au ordonat dinamitarea lui. Aici erau adapostite multe opere de arta confiscate din muzeele Frantei ocupate. Dar, nimeni n-a indraznit sa distruga o asemnea bijuterie arhitectonica. Oare care popor, fie el civilizat sau barbar, are curajul sa-si distruga trecutul? Cum se ajunge la castel? Cu automobilul propriu nu veti putea urca in minuscula parcare unde ”intoarce” autobuzul. „Per pedes”, din satul Schwangau, va va lua aprox. 30 de minute de urcus obositor pana la intrarea in castel, coborarea e insa usoara, dureaza 10 minute. Toate acele fotografii si spectaculoase cu castelul "frumoasei adormite" „intreg”, sunt facute de pe muntele vecin sau din aerostat. Neuschwanstein a fost comandat si folosit de catre “king Ludwig” ca si un loc de refugiu si ca un omagiu adus lui Richard Wagner. Era „casa de vacanta” a regelui, atunci cand acesta simtea apasarea problemelor regatului si nevoia de evadare in natura. Astazi, Neuschwanstein se afla in plina glorie, efigia sa apare pe un timbru de 2 euro, castelul e adesea folosit ca si cadru de filmari pentru documentare sau filme artistice, el se afla pe lista monumentelor protejate UNESCO, este vizitat anual de 1,3 miloane de turisti iar un meteorit ce a cazut in anul 2002 in apropiere, poarta numele sau. Castelul este emblema, „port-drapelul”, mandria si bijuteria Germaniei, de aceea daca sunteti prin Bavaria sau prin Austria, dati o fuga in orasul Fussen, langa care se afla satul Schwangau iar acolo veti intalni, in mijlocul unor paduri invesmantate de muzica lui Wagner si de legendele Nibelungilor, doua frumoase castele imperiale, Neuschwanstein si Hohenschwangau.

Muzeul Pergamon - intalnire de gradul I cu istoria

Indiferent că este sau nu interesat de istorie, antichitate şi artă, cel ce a călătorit la Berlin şi nu a văzut Muzeul Pergamon, poate consemna o mare pierdere în aria cunoaşterii sale. Pentru că vizita la acest muzeu poate fi o experienţă surprinzătoare şi deopotrivă inedită, atât pentru profan, cât şi pentru specialist, atât pentru cel ce a mai văzut muzee cu tematică expoziţională similară (în speţă-artă şi arhitectură antică) cât şi pentru cel ce a avut doar prilejul vizionarii unor filme documentere sau răsfoirii unor publicaţii, eventual ilustrate, despre cunoscutul muzeu şi exponatele sale. Pentru mine, vizita la Muzeul Pergamon a fost unul dintre obiectivele înscrise în programul liber al celei de-a doua zile petrecute la Berlin. Mi-am ales această destinaţie nu numai pentru că auzisem vorbindu-se cu ostentaţie despre acest muzeu, încât subconştient îl inclusesem în lista site-urilor muzeale de elită, alături de Louvre, British Museum, Egyptian Museum, Muzeul Naţional de Arheologie din Atena, dacă e să mă refer numai la cele care expun artă antică, dar şi pentru că din toată istoria, civilizaţia antică m-a captivat cel mai mult, iar Pergamonul o ilustrează şi o etalează din plin. Alături de Bode Museum, Alte Nationalgalerie, Neues Museum şi Altes Museum, Muzeul Pergamon formează un complex muzeal cultural-istoric complex cunoscut sub numele de Museuminsel (Insula Muzeelor) . Denumirea nu desemnează doar oaza expoziţională formată de cele 5 muzee, ci şi structura insulară a zonei, aflată între râul Spree şi canalul adiţional, Kupfergraben. În anul 1999, complexul muzeal de pe Insula Muzeelor a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO, recunoscându-i-se astfel universalitatea şi calitatea de muzeu al culturii omeneşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, de-a lungul a cca. 6000 de ani de istorie a umanităţii. Ulterior, cu contribuţie UNESCO, a fost demarată o vastă acţiune de reconstruire, reorganizare, renovare şi recondiţionare a sitului muzeal, astfel încât până la final (anul 2015) acesta să reprezinte o macroincintă expoziţională interconectată, cu acces interior direct dintr-un muzeu într-altul şi complet informatizată. După Alte Nationalgalerie (2001), Bode Museum (2006) şi Neues Museum (2009), în a doua parte a anului 2009 au intrat în restaurare Muzeul Pergamon şi Altes Museum, iar în 2012 urmează să înceapă reconstruirea edificiului Stadtschloss (distrus în timpul războiului), care va găzdui colecţiile din afara Europei şi Asiei Orientale, adăpostite de celelalte muzee. După finalizarea master-planului, ansamblul Museuminsel va reprezenta cel mai mare muzeu universal din lume destinat artei şi culturilor lumii. La momentul vizitei noastre, amploarea lucrărilor de reabilitare la Muzeul Pergamon era vizibilă doar în exterior, semn că proiectul se afla în fază finală. Interiorul ne-a confirmat mai apoi această percepţie, căci acolo totul părea proaspăt, elegant, armonios, aşa, ca în casă nouă! Şi cum Germania este campioană la buna informare a cetăţenilor în ceea ce priveşte anvergura şi costul proiectelor suportate din bugetul public, am fost de-a dreptul uimiţi să descoperim un astfel de punct de informare, chiar pe trotuarul din vecinătatea Pergamonului: pietonii circulau pe acolo ca printr-un tunel, căci spaţiul era protejat special, dată fiind derularea lucrărilor de reconstrucţie din apropiere; mulţi dintre ei se opreau şi se uitau pe rând prin cele patru orificii plasate pe zidul lateral. După ce am ezitat puţin şi am aşteptat să ne vină rândul, am privit şi noi, curioşi să vedem ce anume stârneşte interesul trecătorilor. Am descoperit că cele patru orificii erau de fapt nişte obiective foto care măreau imaginile până la a le face uşor şi deplin vizibile. Primele trei perspective tridimensionale prezentau imaginea primului muzeu care a adăpostit altarul de la Pergamon, actualul Muzeu Pergamon aşa cum arăta la momentul deschiderii sale în 1930 şi muzeul Pergamon aşa cum va arăta la finalizarea proiectului de reabilitare. Ultima imagine prezenta copia devizului de lucrări şi cheltuieli aprobat la nivel guvernamental. Accesul în muzeu este permis numai după plata biletului de intrare: 8 euro/persoană, mai puţin copiii şi adolescenţii sub 16 ani, pentru care accesul e gratuit. Biletul este valabil pentru vizitarea întregului complex muzeal de pe Insula Muzeelor. Universal gratuită este vizitarea muzeului în fiecare primă duminică a fiecărei luni, precum şi în fiecare zi de joi, între orele 18-22. De la ghişeul unde se vindeau bilete am aflat că fotografiatul şi filmatul erau nu numai permise, ci şi gratuite. Am primit şi un pliant foarte interesant, un adevărat ghid pentru parcurgerea traseului de vizitat şi pentru accesarea spaţiului expoziţional într-o ordine firească şi necesară, astfel încât să vezi totul fără a face ocoluri incomode sau a parcurge repetat şi inutil aceeaşi cale. Răsfoindu-l, am aflat că muzeul este împărţit pe trei secţiuni: Colecţia de antichităţi clasice, Muzeul de Artă Antică din Orientul Apropiat, şi Muzeul de Artă Islamică . Tot în foaierul de intrare se distribuiau, la cerere, audioghidurile devenite deja omniprezente şi populare printre vizitatori. In afara limbilor de circulaţie mondială, audioghidurile mai puteau fi accesate doar în limbile greacă, turcă şi... poloneză. În ce ne priveşte, nu ne-am împovărat cu grija acestora, pe de-o parte pentru că eram mai tentaţi să facem fotografii şi să filmăm cât mai mult, iar pe de altă parte pentru că făcusem deja o investiţie în informare, cumpărând de la magazinul muzeului, aflat şi el pe holul de acces în muzeu, un mic album ce conţinea (în limba engleză) istoria ilustrată a muzeului şi a exponatelor sale. Ar mai fi de adăugat că nu este permis accesul în incinta spaţiului expoziţional cu bagaje, fie ele chiar şi genţi de damă mai voluminoase. Acestea trebuiesc lăsate într-una din căsuţele metalice din hol sau din subsol. Poţi să sustragi cheia personalizată şi să o păstrezi, numai după ce ai introdus o monedă de 1 euro în fanta specială, pe care o poţi recupera la plecare o dată cu bagajul. Aşa am făcut şi noi, apoi eliberaţi la propriu şi la figurat de orice povară, ne-am întors în foaierul de intrare, am examinat în fugă documentele şi fotografiile din vitrine care prezentau scene din istoria excavaţiilor care au scos la lumină artefactele ce aveau să facă faimos acest muzeu. Apoi, am păşit în incinta muzeului! Debutul a fost grandios şi ne-a tăiat dintr-un început răsuflarea, căci prima sală în traseul vizitei este cea a Altarului de la Pergamon, piesa de rezistenţă a Colecţiei de antichităţi clasice. O adevărată minune a lumii antice, Altarul din Pergamon a fost ridicat în perioada 180-159 î. Ch. , ca platformă de sacrificii închinată lui Zeus şi Atenei, zeiţa tutelară a oraşului Pergamon din Asia Mică, azi localitatea Bergama din Turcia. A fost redescoperit în urma excavaţiilor făcute la Bergama de către inginerul german Carl Humann în 1864. Piesele recuperate atunci au fost trimise în Germania pentru a fi expuse publicului, în conformitate cu tratatul încheiat între guvernul german şi omologul său turc. La Berlin, o echipă de experţi, istorici şi arheologi, a reconstituit altarul din nenumărate fragmente, în cursul lucrărilor dovedindu-se că muzeul desemnat să fie gazda construcţiei (actualul Bode Museum) era prea mic. S-a decis construirea unui muzeu mai mare, care să poată pune în valoare grandoarea altarului, iar în 1930 noul muzeu, botezat de atunci Pergamon, şi-a deschis porţile pentru marele public. De mărimea unei săli de sport de pe la noi, dar una dintre cele care îşi permit şi tribune pentru spectatori, spaţiul afectat reconstituirii din elemente originale (scări, coloane, basoreliefuri, frontoane şi frize) a monumentalei construcţii antice reuşeşte să pună în valoare întreaga splendoare a construcţiei, deşi reconstituirea s-a făcut doar în parte, adică o treime din întregul edificiu, atât cât a încăput în această vastă încăpere. Fireşte, elementele alese pentru reconstituire sunt atât de bine poziţionate şi sudate, încât nimic nu te-ar putea duce cu gândul că ansamblul ce-l priveşti nu e un autentic întreg. Doar friza ce înconjura fundaţia construcţiei, având o lungime iniţială de 113 m, este uşor fragmentată şi cu porţiuni lipsă, lăsând privitorul să-şi pună la încercare propria imaginaţie. Poate de aceea, cea mai mare parte din aceasta este expusă pe peretele din faţa altarului, puţin mai sus de înălţimea medie a unui adult. Friza reproduce în piatră scene din lupta legendară a zeilor olimpieni cu giganţii, fiii mamei pământului, Ghea. Urcând pe scările altarului, se ajunge pe platforma centrală a construcţiei, acolo unde de fapt se desfăşurau ceremoniile de sacrificare. Curtea interioară era şi ea decorată cu o friză de dimensiuni mai mici, aflată într-o stare mult mai precară decât frizele luptelor cu giganţii, doar fragmente ciobite sau sparte. Friza lui Telephos, cum este ea cunoscută din documentele istorice, înfăţişa momente din viaţa legendară a eroului cunoscut din epopeile homerice drept făuritorul mai multor oraşe-state, printre care şi Pergamul. După ce ne-am delectat cu imaginea panoramică a altarului, asaltat din toate părţile de vizitatori, ne-am continuat traseul spre sala din dreapta, privind spre Pergamon – sectorul de arhitectură romană. Acolo ne aştepta o nouă revelaţie: Poarta Pieţii din Milet (oraş-port la Marea Egee, amplasat pe teritoriul Turciei de azi), datează din anul 120 î. Ch. Construcţia ocupă aproape toată sala şi etalează o arhitectură care îmi amintea mult de decorul aventurilor Larei Croft, eroina din cunoscutul joc pe calculator, Tomb Raider. Bineînţeles că decorul jocului a fost inspirat de construcţie şi nu invers, dar asta nu m-a oprit să privesc Poarta Pieţii din Milet cu acelaşi sentiment ca acela al jucătorului pe PC, aşteptându-mă parcă să apară de undeva, neprevăzutul şi primejdia. Poarta şi exponatele din jurul ei erau însă cât se poate de paşnice şi deschise prospectării, astfel încât vizitatorii roiau în jurul lor. Am admirat şi noi sculpturile romane din Milet, Samos, Naxos şi Attica, aranjate în jurul unui splendid mozaic colorat, am făcut fotografii şi am pornit mai departe. Fără a ne dezmetici bine din periplul elenistic şi roman, am pătruns într-o altă lume, mai colorată şi mai aparte, dar la fel de spectaculoasă: era sala care deschidea spaţiul expoziţional al Muzeului de antichităţi al Orientului Apropiat. În esenţă, muzeul ilustrează aproape 4000 de ani de istorie a artei şi arhitecturii asiriene, sumeriene şi babiloniene, prin obiecte şi elemente de construcţii descoperite în urma prospecţiunilor efectuate de arheologii germani în perioada 1898 – 1917 pe teritoriul Irakului de astăzi. Vedeta muzeului: Poarta Ishtar, a opta poartă de acces în cetatea Babilonului, închinată zeiţei Ishtar-zeiţa babiloniană a războiului şi a iubirii. A fost construită din ordinul lui Nabucodonosor al II-lea în anul 575 î. Ch. , din cărămizi smălţuite în albastru, alternând cu imagini în relief ale unor animale-simbol ale zeiţei Ishtar, protectoarea oraşului: sirushi, lei şi tauri. Din cauza spaţiului limitat pe înălţime, poarta a fost reconstituită doar parţial (18/10 m din cei 48/15 m iniţiali), fără a se fragmenta însă desenul de faţadă. Impresia de măreţie şi frumuseţe nu e ştirbită cu nimic, iar contemplarea ei te face să te întrebi cum arăta întreg Babilonul în anii lui de glorie. Poarta Ishtar făcea trecerea spre şi dinspre Calea Procesuală, o stradă dreaptă mărginită de pereţi înalţi, decoraţi cu o friză confecţionată din aceleaşi tip de cărămizi smălţuite şi frumos colorate, al căror desen reproducea imaginea a 120 de lei, câte 60 pe fiecare parte a străzii. În cea de-a zecea şi a unsprezecea zi a Festivalului de Anul Nou, pe această stradă se desfăşura „procesiunea zeilor”, o ceremonie religioasă care pornea de la Poarta Ishtar şi se oprea la Marele Templu din Babilon, închinat zeului Marduk, patronul cetăţii. Calea Procesuală a avut iniţial o lungime de 800 m şi 20 m lăţime, din care muzeul prezintă doar o porţiune de cca. 30 m, în spaţiul oferit de următoarea sală expoziţională. Frumuseţea ei unică poate fi deplin admirată şi evaluată la scară panoramică, printr-o fereastră a etajului următor, la care am poposit şi noi mai târziu, urcând spre Muzeul de Artă Islamică. Până a ajunge acolo însă, am urmat traseul de vizitare în sălile următoare dedicate artei Orientului Apropiat. Printre cele câteva mii de obiecte expuse, artefacte descoperite de arheologii germani în urma excavaţiilor din Babilon, Assur, Uruk şi Habuba Kabira, ne-a atras atenţia reconstituirea părţii superioare a faţadei camerei tronului lui Nabucodonosor al II-lea şi uriaşa machetă a cetăţii Babilon, reconstituită în urma cartografierii sitului arheologic. Numeroasele fragmente de basoreliefuri şi statui ce decorau palatele şi templele siturilor excavate (un perete de mozaic datând din anul 300 i. Ch. , faţada de cărămidă a Sanctuarului Eanna din Uruk, Stela victoriei regelui Asiriei Esarhaddon (680-669 î. Ch.), Poarta leului din cetatea Sinjerli), tăbliţe cu scriere cuneiformă, amulete şi podoabe, vase ritualice si casnice, întregeau acea inestimabilă colecţie de antichităţi. Urcând la etaj, am pătruns în lumea islamului. Muzeul de Artă Islamică a fost înfiinţat de Wilhelm von Bode în 1904. El conţine piese de artă şi arhitectură descoperite pe teritoriile ţărilor islamice şi este împărţit în 7 secţiuni: - Faţada palatului umayzilor de la Mshatta (deşertul Iordaniei) şi Colecţia Sasanian (Iran) . Faţada Mshatta, care datează din mijlocul secolului al VIII-lea, este o adevărată dantelă în piatră, care nu se poate să nu te ducă cu gândul la migala şi priceperea sculptorilor, dar şi la timpul necesar desăvârşirii unei astfel de lucrări. Vizavi de faţada Mshatta am admirat deopotrivă piesele din Colecţia Sasanian (farfurii cu scene de vânătoare, plăcuţe ornamentale cu margini de perle, panouri de perete cu animale, vase de argint, ş. a.); - Colecţia Samarra (cetate situată pe Tigru, lângă Bagdad, capitală a califilor abbasizi) prezintă finisaje de pereţi foarte fin desenate şi filigranate în piatră, fragmente de picturi murale şi fragmente de ceramică chineză găsite la Samarra; -Colecţia Islamului timpuriu (până în sec. X) expune veselă din faianţă sau sticlă frumos pictate, descoperite în siturile de pe teritoriul Iranului şi Irakului de azi; -Colecţia Războaielor islamice ne prezintă obiecte din bronz sau alamă folosite în timpul luptelor sau capturate în timpul diverselor războaie de cucerire; - Colecţia Kashan (Iranul de azi) deţine un impresionant mihrab (o uşă) de moschee din 1226 şi numeroase plăci ceramice multicolore cu motive budiste, cu versete din Coran sau cu scene de bătălie; -Colecţia Islamului târziu (sec. X-XI, până în zilele noastre) găzduieşte vase de sticlă cu decor tăiat, casete şi sicrie de fildeş frumos sculptate, veselă din sticlă cu email şi pictură de aur, covoare de lână pentru rugăciune sau pentru decor, manuscrise din Coran, picturi miniaturiale cu scene din Noul Testament şi, în sfârşit Camera Alep (Siria, 1600-1603), o frumoasă încăpere cu pereţi de lemn pictaţi cu motive biblice şi versete persane, în care o familie creştină din Alep îşi primea oaspeţii. După ce am epuizat vizitarea etajului, am coborât iarăşi în sala Altarului de la Pergamon, pentru a vedea şi expoziţia din sălile aflate la nordul clădirii (partea stângă a Altarului). Întregind Colecţia de antichităţi clasice, aici sunt expuse elemente originale de construcţii (o parte din templul Atenei din Pergamon, altarul Atenei din Priene), statui, stele, mozaicuri greceşti şi romane, din perioada antichităţii. Cele mai insolite exponate mi s-au părut a fi reprezentările viu colorate ale unor zeiţe şi luptători, care se deosebesc ferm de majoritatea sculpturilor terne de marmură sau granit cu care eram obişnuită să asociez arta greacă şi romană. Am parcurs acest ultim traseu într-un ritm mai alert, pentru a ne încadra în programul acelei zile, în care mai prevăzusem alte câteva vizite. Din acest motiv contemplarea exponatelor a fost făcută mai pe fugă, fără a mai insista pe detalii şi pe inscripţiile informative. Oricum, vizita la Muzeul Pergamon a însemnat un periplu de trei ore prin lumea fascinantă a istoriei şi a capodoperelor umanităţii. La ieşire, un cuplu de homosexuali (doi bărbaţi straşnici, gen Brad Pitt şi Will Smith), exaltaţi în îmbrăţişări frenetice, avea să ne readucă instantaneu în cotidianul zilelor noastre. Am profitat de ocazia revenirii în prezent şi după ce ne-am îndepărtat de Insula Muzeelor, am făcut un scurt popas la o terasă: ne-am odihnit picioarele deja obosite după incursiunea de la Pergamon şi ne-am răcorit cu câte o halbă de bere. A fost foarte bună şi nici măcar nu ştiu ce marcă era. Noi am comandat berea casei (Beer House) ! Despre impresia generală asupra vizitei la Muzeul Pergamon ce să mai vorbesc? E de ajuns să spun că dacă m-aş afla la Berlin pentru a doua oară, n-aş ezita să mai văd Pergamonul încă o dată. Pentru că acest muzeu m-a captivat, m-a cucerit şi sigur îmi va ocupa multă vreme paginile amintirilor. Dar acest lucru nu-l poate înţelege decât cel ce „a fost acolo”...

Muzeul German al Tehnologiei

Dacă vă place tehnica, ştiinţa şi istoria dezvoltării acestora şi dacă vă aflaţi în capitata germană, nu rataţi o vizită la Deutsches Technikmuseum Berlin, Muzeul German al Tehnologiei (http://www.sdtb. de/Englisch. 55.0. html). Înfiinţat în 1982, muzeul se află într-o parte a ceea ce a fost cândva Anhalter Bahnhof, una din cele mai mari gări ale Berlinului, situată în sudul zonei centrale a capitalei germane şi distrusă aproape în întregime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În prezent, din clădirea gării se mai păstrează doar o parte din zidul faţadei, la capătul vestic al Anhalter Straße, la câteva sute de metri vest de celebrul Checkpoint Charlie, aflat la intersecţia a două străzi, Friedrichstraße şi Zimmerstraße. Muzeul este adăpostit în unele construcţii care făceau parte din anexele gării, la care s-au mai adăugat altele noi şi se găseşte pe Trebbiner Straße, o străduţă scurtă, ce se desprinde din Tempelhofer Ufer, o stradă ce urmează pe vreo doi km malul canalului Landwehr. Pentru a ajunge aici, cel mai sigur mod este acela cu metroul. Sunt două staţii unde puteţi coborî pentru a ajunge la muzeu. Cea mai apropiată este Gleisdreieck, unde puteţi ajunge pe liniile U1, sau U2, iar cealaltă este Möckernbrücke, peste Landwehrkanal, situată pe liniile U1 şi U7. Indiferent unde coborâţi, este imposibil să rataţi clădirea muzeului, pe faţada dinspre canal a căruia este suspendat un avion. Este vorba de un exemplar al bombardierului american Douglas C-47, care s-a numărat printre avioanele poreclite de berlinezi Rosinenbomber şi de americani Candy Bomber. Nu, nu este vorba de bombardierele care au distrus Berlinul în cel de-al Doilea Război Mondial, ci de acele bombardiere folosite de americani pentru a asigura un pod aerian care a alimentat cu mărfuri Berlinul de Vest în timpul blocadei acestuia de către sovietici, în 1948-1949 (http://en. wikipedia. org/wiki/Berlin_Blockade). Înainte însă de a intra în muzeul propriu-zis, vă recomand să treceţi mai întâi pe strada alăturată, Möckernstraße, unde se găseşte, pe lângă chioşcul cu casa de bilete, o altă parte a muzeului. Este vorba de Science Center Spectrum. (http://www.sdtb. de/Englisch. 179.0. html) Şi nu, nu am greşit, transcriind numele în engleză, acesta este numele oficial al centrului ştiinţific, o secţie a muzeului în care poţi să înveţi, sau să-ţi aminteşti cunoştinţe de fizică şi inginerie, din domenii precum aerodinamică, magnetism şi electricitate, optică, acustică, fizică atomică şi nucleară, electronică, prin intermediul celor peste 250 de experimente, la care poţi fi parte activă. Spectrum este amenajat în fosta clădire administrativă a gării de mărfuri Anhalt şi, cum este anunţat pe site-ul propriu, de mai sus, el va fi închis, din păcate, pentru reamenajare, pe aproape întreg parcursul anului 2012. După ce toată dimineaţa ne-am amuzat cu tot felul de experimente, dar mai ales privind reacţiile copiilor aflaţi în vizită, ne-am oprit la bufetul de la intrare, pentru masa de prânz. Deşi bufetul nu este unul pretenţios, el este însă civilizat şi-ţi poţi domoli foamea cu produse bune, la preţuri decente. Mi-au plăcut cârnaţii, care, surprinzător nu erau din cei preparaţi în stil saxon (aceia nici nu-mi plac prea mult), ci în stil bavarez, care sunt un deliciu. Pentru cei care vor ajunge aici pe perioada în care Spectrum este închis, trebuie să spun că există o braserie şi în parcul muzeului. Asta dovedeşte (a câta oară?) spiritul organizatoric al nemţilor, care, ştiind că vizitarea muzeului necesită un timp mai îndelungat, s-au gândit şi la faptul că un consum mare de energie necesită şi posibilitatea "realimentării". :)) Biletul cumpărat (6 € de persoană) ne-a dat acces şi la Spectrum şi la muzeul propriu-zis, dar se pot achiziţiona şi bilete doar pentru intrarea în muzeu. Acesta este organizat în trei părţi, fiecare cuprinzând mai multe secţiuni. Clădirea de la intrare are trei niveluri şi adăposteşte la parter secţia de maşini-unelte. La etajul I se găsesc secţiile de telecomunicaţii, tehnologii textile şi cea a zorilor erei informaţionale, cu primul calculator construit în Europa, în 1944, de către Konrad Zuse (http://ro. wikipedia. org/wiki/Konrad_Zuse). La etajul al doilea se găsesc secţiile de tehnologia fabricării hârtiei şi tipografie. Cea mai interesantă, cel puţin din punctul meu de vedere, este secţia de telecomunicaţii, foarte bogată şi care prezintă numeroase exponate, dintre care cele mai spectaculoase sunt cele din perioada de început. Dintre acestea, îmi vin acum în minte câteva: un fonograf Edison (http://ro. wikipedia. org/wiki/Thomas_Alva_Edison), multe tipuri de gramofoane, un sistem rudimentar de televiziune, cu prima fotografie transmisă prin acest sistem, prima cameră de televiziune montată pe un avion de recunoaştere, folosit în al Doilea Război Mondial, şi o formidabilă colecţie de aparate fotografice şi de filmat, domeniu în care nemţii au excelat dintotdeauna. La fel de interesante sunt şi primele televizoare comerciale fabricate în Germania în perioada interbelică. În sfârşit, ce să spun, este locul unde, dacă aş fi berlinez, mi-aş petrece foarte mult timp. Legată de clădirea de la intrare, se află clădirea nouă, cu şase niveluri. La parterul acesteia se află secţia de navigaţie interioară; la etajul I secţia privind teoria navelor, la etajul al doilea, navigaţia submarină, la etajul al treilea, aviaţia până la 1918, iar la etajul al patrulea, aviaţia şi zborul în spaţiu. Ultimul etaj este destinat unor spaţii de găzduire de conferinţe şi alte evenimete. Dacă aş fi pus să aleg ce mi s-a părut mai interesant în această parte a muzeului, categoric nu aş putea să dau un răspuns. Cum aş putea să aleg între exponatele de valoare inestimabilă, mergând de la machetele unor vase germane celebre, până la celebrele avioane ale Luftwaffe, Stuka (Junkers Ju 87) şi Messerschmitt şi la tehnologia rachetelor, dezvoltată de nemţi şi preluată apoi de ruşi şi americani pentru programele lor spaţiale şi pentru rachetele balistice şi alte arme sofisticate? Un exponat deosebit este o bucată de rocă lunară, oferită de americani, drept recunoaştere a meritelor germane în dezvoltarea rachetelor. Evident, este subliniată contribuţia lui Werner von Braun, (http://en. wikipedia. org/wiki/Wernher_von_Braun) "părintele" celebrelor şi temutelor V1 şi V2, ajuns după război în fruntea NASA şi a programului spaţial american. Din această zonă se poate ieşi pe terasa descoperită a clădirii, deasupra căreia se află suspendat avionul de care vorbeam la început, de unde acesta poate fi admirat îndeaproape. A treia parte a muzeului este la fel de spectaculoasă ca primele două şi este găzduită în vechile hangare ale depoului gării Anhalt. Aici se află departamentul de istorie a căilor ferate în Germania, unde se pot vedea mijloace de transport feroviar de la începuturi până în prezent. Lipseşte doar MAGLEV-ul (http://ro. wikipedia. org/wiki/Maglev). În schimb, este expus chiar şi un vagon cu care au fost transportaţi evrei spre lagărele de exterminare... Acest corp este situat în parcul muzeului, dar el comunică direct, printr-un pasaj, cu celelalte corpuri. Tot aici se află şi o machetă a vechii gări Anhalt, cu trenuri în miniatură, care circulă pe numeroase linii, comandate printr-un computer. În parcul muzeului se mai află o fabrică de bere, două mori de vânt şi un atelier de fierărie, precum şi diferite exponate în aer liber. Mă opresc aici cu povestea, pentru a nu o lungi prea mult şi pentru că mi-e foarte greu să aleg doar câteva lucruri despre care să vorbesc. Nimic nu se poate compara cu vizitarea muzeului, orice încercare de descriere a acestuia este sortită eşecului. Doar fotografiile pot reda ceva din atmosfera acestui muzeu despre care pot spune că este cel mai vast şi mai interesant muzeu de ştiinţă şi tehnică dintre cele văzute de mine. Şi asta, se datorează unui lucru evident: formidabila şi inegalabila contribuţie a oamenilor de ştiinţă germani la cultura ştiinţifică mondială, la rândul ei datorată şcolii germane şi spiritului deosebit de inventiv al germanilor, ceea ce, alături de alte aspecte, a făcut ca acest popor deosebit să trecă peste cele mai rele momente pe care istoria i le-a hărăzit şi să renască, precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă... Din acest punct de vedere, nemţii sunt un exemplu demn de urmat! ... Trebuie să mai precizez că muzeul este în continuă dezvoltare. Astfel, în prezent se lucrează la o nouă secţiune, Technoversum. De asemenea, Muzeul German al Technologiei mai cuprinde şi alte obiective, aflate în alte locaţii din Berlin. Este vorba de Zucker-Museum (Muzeul Zahărului), Zeiss Planetarium şi Archenhold-Sternwarte (Observatorul Astronomic), situate, din păcate, fiecare în altă locaţie, destul de departe de centru.

Madame Tussauds, muzeul figurilor de ceară din Berlin

Muzeul figurilor de ceară din Berlin este unul din cele mai noi muzee din familia muzeelor Madame Tusauds, dacă nu cumva cel mai nou dintre ele. A fost inaugurat în iulie 2008, în inima Berlinului, pe celebra stradă Unter den Linden, la capătul vestic al acesteia, în apropiere de Brandemburger Tor. Amplasamentul este ideal, pentru că nu există vizitator al capitalei germane să nu ajungă la celebra poartă şi, în mod inerent, să nu dea cu ochii de firma muzeului. Şi odată ce ai zărit-o, este imposibil să nu vrei să intri, doar lipsa timpului, sau a banilor pot constitui motive serioase de a nu intra într-un astfel de loc foarte interesant. În legătură cu banii, da, muzeele de acest gen sunt scumpe, în jur de 20 € intrarea, adică mai scump decât orice alt muzeu, dar tentaţia este irezistibilă şi la sfârşit, când ies, vizitatorii, în marea lor majoritate, nu regretă banii cheltuiţi, asta se vede pe figurile lor. Evident, am fost şi noi atinşi de tentaţie, încă de când ne îndreptam spre Brandenburger Tor, astfel încât, la întoarcere, ne-am oprit la intrare, pentru o vizită la muzeu, mai ales că era primul muzeu din familia muzeelor Madame Tusauds pe care aveam ocazia să-l vizităm. La Amsterdam nu am intrat din lipsă de timp, dar mai vizitaserăm Muzeul Grevin, din Paris, tot un muzeu al figurilor de ceară, dar nu din lanţul Madame Tusauds. La intrare, coada era destul de mare, ca la mai toate muzeele berlineze, dar mergea nemţeşte, adică repede şi ordonat. Pentru că mi-am amitit de ordinea nemţească şi statul la coadă, fac aici o scurtă digresiune ca să vă povestesc ceva. Mergeam pe o arteră de la periferia Berlinului, cu două benzi pe sens. La un moment dat se ajungea într-o zonă unde se efectuau lucrări, fapt ce impusese, pe o distanţă de câteva zeci de metri, închiderea unei benzi. Cum treceau nemţii? Foarte simplu: fiecare rămânea pe banda pe care circulase, iar la zona unde traficul se reducea la o bandă, treceau câte o maşină de pe fiecare bandă, alternativ. Şi asta fără nicio abatere, strict după această regulă: a trecut cel din faţa ta, obigatoriu laşi să treacă o maşină de pe cealaltă bandă. Nimeni nu se băga în faţă, nimeni nu claxona. Mi-am imaginat atunci o scenă deseori întâlnită pe şoselele româneşti: o coadă lungă, pe o singură bandă, pentru că, văzând gâtuitura, majoritatea se aliniază pe banda rămasă deschisă, iar pe cealaltă, din când în când, destul de des, maşini scumpe, SUV-uri, gonesc pe lângă "fraieri", frânând cu scrâşnete în ultimul moment şi forţând intrarea în rând. Evident, însoţiţi de claxoanele şi înjurăturile de rigoare! :)) Dar să revenim la muzeul figurilor de ceară... Preţul unui bilet de adult este de 19,90 € (17,91, dacă-l cumperi online), biletul oferindu-ţi şi o reducere la intrarea la alte câteva atracţii (la alegere) din Berlin, asociate cu muzeul. Evident, invers, dacă ai intrat la Sea Life, sau Legoland, cu biletul respectiv ai reducere la Muzeul figurilor de ceară. Dacă aţi planificat o vizită la Berlin, în care doriţi să vizitaţi locuri interesante, puteţi să vă faceţi o planificare şi rezervarea biletelor, cu reduceri importante, pe acest site: berlin-stars.eu. Dacă l-aş fi ştiut şi eu dinainte, numai pentru vizita combinată Muzeul figurilor de ceară + Turnul de televiziune, aş fi scutit 5 € de persoană. Atenţie, acest site nu cuprinde muzeele clasice, pentru care, dacă doriţi ceva asemănător, este util Berlin Pass. La intrare, ne întâmpină un fotograf, care ne invită să luăm loc într-un Trabi, celebra maşină est-germană cu caroserie din carton şi motor în doi timpi. După nelipsita fotografiere, al cărei rezultat îl vom găsi, printre multe altele, la ieşire, pătrundem în muzeu. Urmează apoi o incursiune în istorie (bineînţeles, în legătură cu Germania), începând cu Otto von Bismarck şi sfârşind cu Angela Merkel. Sunt reprezentate mai ales personalităţi istorice şi politice din istoria recentă: Karl Marx, Winston Churchill, primul ministru britanic în timpul celui de-al doilea război mondial, John F. Kennedy, preşedintele american ce a rostit celebrele cuvinte Ich bin ein Berliner (Sunt berlinez) , Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei Federale de după război şi unul dintre principalii fondatori ai Uniunii Europene, Willy Brandt, un alt cancelar vest-german, laureat al premiului Nobel pentru Pace, Helmuth Schmidt, urmaşul lui Brandt la şefia cancelariei cest-germane, Erich Honecker, cel care a condus Germania de Est timp de aproape 20 de ani, până la reunificare, Ronald Reagan, ultimul preşedinte american din perioada Războiului Rece, Helmuth Kohl, care l-a urmat pe Helmut Schmidt şi a fost primul cancelar al Germaniei reunificate, Gerhard Schroeder, cel care a precedat-o pe Angela Merkel, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, ultimii preşedinţi ai Franţei şi Barack Obama, actualul preşedinte al Statelor Unite. Urmeză apoi o serie de personalităţi culturale şi religioase: Albert Einstein, Bertold Brecht, Guenter Grass (scriitor german, laureat al premiului Nobel), Papa Benedict al XVI-lea, Ludwig van Beethoven, ţinând în mână partitura la Missa Solemnis, Johann Sebastian Bach, Sigmund Freud. Apoi, vine rândul divertismentului: staruri de televiziune, de muzică, de film, sportive. Galeria este deschisă de Romy Schneider, cea care i-a dat viaţă împărătesei austriece Elisabeth în celebra duologie Sissi; urmează Marlene Dietrich, Marilyn Monroe, Liza Minnelli, Rihanna, Lady GaGa, Britney Spears, Michael Jackson, Johnny Deep, Angelina Jolie, Jennifer Lopez, Nicole Kidman, Justin Timberlake, Oliver Kahn, fostul portar al lui Bayern München, Uwe Seeler, atacantul lui Hamburger SV, cel care a jucat în patru turnee finale ale Campionatului Mondial de Fotbal, aceleaşi în care a jucat şi Pele şi care a rămas în memoria publicului prin golul dat cu ceafa în semifinala cu Anglia, câştigată de nemţi în prelungiri, cu 3-2, Franz Beckenbauer, Cristiano Ronaldo, Boris Becker, cel care a devenit numărul 1 în tenisul mondial în anii '80-90, avându-i ca antrenor, respectiv manager, pe românii Günther Bosch şi Ion Ţiriac. În toată această enumerare, i-am amintit doar pe cei mai cunoscuţi şi cărora le-am făcut fotografii, evident mai sunt mulţi alţii. La un moment dat, se ajunge într-o zonă unde o putem vedea, "în sârme şi ceară", pe însăşi "patroana" muzeului, Madame Tussaud. Aici găsim şi istoria de 250 de ani a figurilor de ceară, un stand cu piese componente ale figurilor de ceară şi cu explicaţii asupra modului de construcţie, iar cei care doresc, pot obţine contra cost un mulaj al propriei mâini, făcut pe loc. La ieşire ne aşteaptă o ultimă surpriză: două personaje de film: Spiderman şi Shrek. Cum nu mă dau în vânt după acest gen de filme, pe ele nu le-am fotografiat. Ultimul popas, inainte de ieşire, este magazinul cu suveniruri, în mijlocul căruia tronează un Trabant veritabil. Asta a fost tot. E mult, e puţin? Depinde de gusturi şi ca să poţi răspunde la întrebare, nu există decât o soluţie: să intri şi să vezi. Nouă ne-a plăcut, deşi am căzut de acord că parcă a fost ceva mai frumos la Muzeul Grevin, din Paris. Nici Muzeul Figurilor de Ceară din Sankt-Petersburg nu este mai prejos, am văzut exponate ale acestuia, în expoziţii temporare, la Castelul Corvineştilor şi la Muzeul Judeţean Argeş. E drept, însă, Madame Tussaud a venit cu ideea, aşa că tot meritul e al ei... Muzeul din Berlin este şi interactiv. Aşa cum spuneam, vizitatorii pot pătrunde în culisele realizării figurilor de ceară, sau îşi pot măsura IQ-ul lângă figura de ceară a lui Einstein. În plus, este încurjată interacţiunea cu personajele, astfel încât te poţi tolăni pe canpea, pentru o şedinţă de psihanaliză cu Freud, sau poţi să te aşezi la masă alături de George Clooney, să faci o fotografie de braţ cu Angela Merkel, îmbrăcată în costul popular german şi, în general, tot ce-ţi trece prin cap, în limite decente, desigur. Doar într-un singur loc din muzeu nu poţi face altceva decât să priveşti. Este locul unde este expusă figura de ceară a lui Hitler, închisă într-o cuşcă de sticlă. Chiar şi în ceară, prezenţa lui Hitler în muzeul berlinez a creat un tam-tam imens în mass-media germană şi internaţională, încă înainte de deschiderea muzeului. Mulţi se întrebau dacă este cazul expunerii, având în vedere că în Gemania este în vigoare o lege care interzice expunerea şi reproducerea simbolurilor naziste. Organiztorii muzeului au dat însă asigurări că Hitler va fi înfăţişat într-o postură care nu-l va avantaja. Mai exact, s-a reconstituit o scenă cu puţin înainte de sinuciderea dictatorului. Pe peretele din spatele acestuia se afla o hartă, pe care era figurată poziţia armatelor germane, în pragul înfrângerii totale. Hitler stă pe un scaun, cu figura răvăşită, în faţa dezastrului iminent. Asta, spre deosebire de figura de ceară a lui Hitler, realizată în 1933 şi expusă în muzeul Madam Tussauds din Londra, care îl reprezintă pe Hitler în postură de învingător. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. În ziua deschiderii muzeului din Berlin, al doilea vizitator intrat în muzeu, un bărbat de vreo 40 de ani, s-a repezit şi l-a decapitat pe Hitler cel de ceară, în timp ce striga: "Nu mai vrem război! ". Figura a fost reparată şi repusă la locul ei, de data asta însă într-o cuşcă de sticlă. Alături, un afiş roagă vizitatorii să nu se fotografieze cu personajul. Incidentul a declanşat noi şi aprinse dezbateri cu privire la oportunitatea expunerii figurii lui Hitler, dar conducerea muzeului şi-a impus opinia: Hitler reprezintă o parte definitivă din istoria Berlinului, care nu poate fi negată, sau ignorată. Doar că vizitatorii nu pot să atingă, sau să se fotografieze cu personajul, aşa cum o pot face cu restul exponatelor din muzeu. Şi uite că, deşi a scăpat judecăţii contemporanilor prin sinucidere, Hitler rămâne condamnat pentru vecie să zacă izolat într-o cuşcă, precum un animal turbat. Ce om şi-ar dori să rămână astfel în memoria posterităţii? Ciudat e că unii de pe la noi l-ar dori înapoi pe micul nostru dictator împuşcat acum 22 de ani... Interesant este că şi figura de ceară a lui Hitler de la Londra, datând, cum spuneam, din 1933, atunci când el a devenit cancelarul Germaniei a fost de mai multe ori atacată şi i-au fost provocate stricăciuni, motiv pentru care a fost protejat de un paravan de sticlă (mereu plin de scuipături) timp de 60 de ani, până în 2002, anul în care figura de ceară a lui Osama bin Laden l-a înlocuit pe Hitler drept exponatul cel mai urât din muzeu, conform sondajelor efectuate printre vizitatori.

Transportul in comun in Berlin

Din toate capitalele pe care le-am vizitat, Berlinul poate lua premiul de excelenta in privinta organizarii transportului in comun. Precizie, rigurozitate, exactitate, integrare, as mai putea insira pleonasme, totul e perfect. Daca esti stiutor de carte, fara sa stii o boaba nemteste, fiind atent la indicatoare si semne si avand o harta in mana, nu te poti rataci in Berlin. A. -Berlinul are o retea enorma de mijloace de transport de diverse tipuri: metrou de doua feluri, trenuri regionale, autobuz, tramvai, feriboat pe raurile Spree si Havel, toate acestea fiind interconectate astfel incat pasagerul sa parcurga distante mari in minimum de timp si cu cat mai putine transferuri. Administratia acestui mamut in miscare apartine Verkehrsverbund Berlin-Brandenburg (VBB). Berlinul si regiunea metropolitana este impartit in zonele A, B- centrale si C-suburbii. La achizitia unui bilet sau abonament pe un anumit interval de timp, ti se da harta Berlinului cu traseul si statiile tuturor mijloacelor de transport; functionare vorbitoare de engleza iti dau orice lamurire. 1. Metroul are una din cele mai extinse retele din lume si este de doua tipuri; -U-bahn, metroul subteran este cel mai rapid mijloc de transport si poseda 10 linii, al caror traseu, in intregime in interiorul orasului, este marcat pe harta in culori diferite. Are 170 de statii cu o lungime totala de 150 km si deserveste 400 mil. calatori anual. Prima linie a fost construita in 1900 iar ultima in 2009. Circula intre orele 4 1/2 si 1 noapea la intervale regulate in timpul saptamanii iar vinerea si sambata, toata noaptea. In statii este afisat timpul de asteptare pana la noul tren, in general 2-3 minute pe liniile tranzitate des si max. 6 minute pe cele mai putin solicitate. Statiile au in general doua-trei nivele si accesul la linii se face pe scari cu trepte, scari rulante si mai in toate statiile' lifturi. Pe trotoar la fiecare gura de metrou sunt instalate lifturi. Vagoanele metroului sunt foarte lungi (cam cat doua de ale noastre), foarte curate si cu panouri luminoase care semnalizeaza statia urmatoare, anuntata si la microfon in germana. In vagon sunt cateva locuri pentru persoanele cu desabilitati, femei insarcinate, batrani. Dupa terminarea razboiului, pana in 1960, metroul era calea de iesire fara acte din RDG din cauza ca traseul liniilor trecea prin ambele parti ale orasului. Dupa construirea zidului, in Berlinul de Est a ramas U-bahn 5 si numai o parte din U2 (impartit in doua sectiuni independente). -S-bahn, metroul de suprafata leaga centrul de suburbii. Initial a fost conceput ca un sistem rapid de transport al navetistilor. Cea mai mare parte a traseului este de suprafata dar sunt si portiuni ingropate. Sunt 15 rute cu peste 160 de statii si o lungime totala de 330 km, find folosit de 370 mil. calatori/an. La intoarcere din Potsdam in Berlin, am avut de ales intre S-bahn si RB-regional bahn dar am optat pentru primul care a strabatut distanta de 40 km in jumatate de ora. Linia de plecare si ora erau indicate pe bilet, statia avand legaturi cu toate localitatile din landul Brandenburg dar si cu marile orase din Germania... -alte tipuri de trenuri: Regionalbahn (RB), Regionalexpress (RE), linia circulara Ringbahn, Stadtbahn 2. Autobuze Pentru cine vrea sa vada Berlinul stand pe scaun, cel mai bun mijloc de transport este autobuzul, cu geamuri enorme pe care se poate fotografia. Este comod de urcat si coborat din cauza ca in statii platforma coboara la nivelul trotoarului. Berlinul are 150 de linii de autobuz care opresc in peste 2600 statii si strabat 1700 km deservind 400 mil. calatori. Parcul de autobuze este de 1500 vehicole din care o treime etajate. Multe din linii notate cu indicativul M urmat de un numar, fac legatura cu principalele statii de metrou. Autobuzele circula 20 ore/zi la cca 10 minute. Exista si o retea de autobuze de noapte care acopera toate cartierele Berlinului. 3. Tramvaiele circula numai in fostul Berlin de Est si ruleaza pe 22 de linii. In fostul Berlin de Vest tramvaiele au fost desfiintate inainte de 1970. Multe tramvaie au functia Metro-tram, servind statiile de metrou. 4. Feriboaturi, sunt sase linii care circula pe raurile Spree, Havel, pe lacuri si canale dar acestea fiind inghetate activitatea respectiva era suspendata. B. -Costul biletelor de transport Biletul cumparat este valabil pe toate mijloacele de transport. In cazul abonamentelor de o zi sau mai multe, se composteaza la prima urcare, la urmatoarele nemaifiind necesara. In autobuze urcarea se face prin fata si se arata biletul soferului. Acesta este la o distanta suficient de mare ca sa nu vada data, se merge pe incredere dar in caz de control si nu ai legitimatie valabila, amenzile sunt usturatoare. Aparatele de compostare au instructiuni si in engleza asa ca nu se poate invoca nestiinta. Pentru zonele A si B: -un bilet pe distanta scurta, insemnand trei statii de metrou sau sase de autobuz costa 1.2 eu -un bilet pentru o calatorie efectuata in limita a doua ore costa 2.1 eu -un bilet pentru un numar nelimitat de calatorii timp de o zi, valabil pana a doua zi la orele 15, costa 6 eu Copiii sub 14 ani au reducere. Exista cateva tipuri de abonamente foarte avantajoase: -pentru 48 ore, 16.9 eu -pentru 72 ore, 22.9 eu -pentru 5 zile, 29.9 eu - pentru 5 zile cu intrare gratuita la muzeele din insula muzeelor, 34 eu. Ar parea mai putin avantajos abonamentul de doua zile fata de biletul de o zi dar, odata cu abonamentul ti se da o carticica rosie “Berlin Welcome Card” cu reduceri la diverse intrari. Aceste reduceri sunt cuprinse intre 25-50 % (mai mult 25%) si se refera la unele muzee, palate, spectacole, expozitii, restaurante, cluburi, cafenele, magazine enumerate in carticica. Noi am aratat carticica in cateva locuri si cred ca am economisit vro 40-50 eu. C. - Hauptbahnhof, gara centrala a Berlinului este cea mai mare gara din Europa. A fost inaugurata in 2006. Constructia ei a durat 6 ani si a costat 700 mil. eu. Are patru niveluri pentru public, din care doua subterane. Are un acoperis de sticla si otel de 80/120 m, este prevazuta cu tuneluri de legatura cu statiile de metrou. In timpul constructiei cursul raului Spree a trebuit deviat din cauza infiltratiilor in subsolurile garii. Începând cu anul 2006, staţia este utilizată de către InterCityExpress, InterCity, RegionalExpress, RegionalBahn şi S-Bahn. Prin gara de la diversele niveluri se fac legaturi cu orase indepartate din Germania si Europa si chiar cu Novosibirsk. La ceremonia de inaugurare la care Angela Merkel a sosit de la Leipzig intr-un Inter City Express si in cadrul careia a fost realizat un spectacol de lumini, un grup de tineri au organizat un act terorist care s-a soldat cu spitalizarea a 40 de persoane. Peroanele la care se ajunge cu ajutorul unei tubulaturai de lifturi rapide sunt marginite de spatii comerciale care ocupa cca 45000 mp si care prezinta o mare diversitate, incepand cu mari magazine de firma si terminand cu Mc Donald’s sau chioscuri cu prajituri berlineze.

Charlottenburg cel mai frumos cartier din Berlin

Charlottenburg este un cartier select dar dinamic in vestul Berlinului si care pana la inceputul secolului trecut nici nu facea parte din oras. Aici se afla principala strada comerciala a orasului Ku’damm, revigorata dupa 1990; Zoologischer Garten- cea mai mare gradina zoologica din Germania cu peste 1400 de specii, respectiv 13000 exemplare; citadela Spandau aflata la confluenta raurilor Spree si Havel cu fortificatii din sec. XV; enormul stadion olimpic construit de Hitler in 1936; Deutsche Oper deschisa in 1960 si specializata pe spectacole cu muzica clasica; Technische Universitat, constructie moderna dupa ce vechea Scoala de Poduri si Sosele (1880) la care au invatat multi studenti romani bursieri a fost bombardata, centrele comerciale Ka-De-We si Europa Center de care am mai scris, memorialul Kaiser Wilhelm a carui turla a fost bombardata si nu a fost refacuta pentru a ramane marturie a distrugerilor razboiului; Schloss Charlottenburg, palatul dinastiei Hohenzollern; muzeul Berggruen continand o mare colectie Picasso si cate si mai cate. Am avut norocul ca am locuit intr-un hotel pe o strada paralela cu Ku’damm asa incat zilnic spre sau de la obiectivele vizitate, treceam prin cartier si-i vedeam constructiile. In acest review ma voi opri la ultimile doua obiective enumerate mai sus. Schloss Charlottenburg este un palat-muzeu de o exceptionala valoare artistica. Este singura resedinta a dinastiei Hohenzollern care s-a pastrat si desi avariata grav in timpul razboiului, a putut fi refacuta conform originalului. Pentru a-i reda imginea fidela a fost mobilat cu mobilier adus din diverse palate de epoca. A fost construit in stil baroc in 1690 ca resedinta de vara pentru Charlotte, sotia lui Friederich cel Mare. Initial palatul a avut un singur corp dar pe parcursul timpului cu ocazia diverselor incoronari i s-au adaugat noi cladiri. Inca de la intrare esti impresionat de portile masive ale palatului si de statuia ecvestra a imparatului. In cel de al doilea razboi mondial statuia a fost demontata pentru a fi salvata de la distrugere. S-a pierdut dar a fost gasita in 1949 pe fundul lacului Tegel in care se scufundase barja care o transporta. Cladirea are un etaj si fiecare sala si exponat degaja multa eleganta si rafinament. In palat in Eichengalerie sunt expuse portretele familei Hohenzollern (care in traducere inseamna taxe inalte) din care ca ramura colaterala au facut parte si regii nostri, Hohenzollern de Sigmaringen. Radacinile familiei coboara spre anii 1100. Ea a dat duci de Brandenburg, duci si regi ai Prusiei si dupa unificarea landurilor din 1871 in 1918 imparati germani. Veti vedea in fotografii multe sali cu splendide tapiserii din care unele sunt vechi de 3-400 de ani, celebrul Portzelannkabinett- cabinetul albastru in care sunt sute de vase japoneze si chineze, camera japoneza cu scrinuri si mese lacuite, dormitorul care e o replica a decoratiunilor din palatele lui Ludovic XIV. Capela infrumusetata cu mobilier de stejar, decorate in stil rococo, este in acelas timp sala de concerte. In palat este o pinacoteca cu pictori francezi, Frederic cel Mare preferandu-l pe Watteau. Sala de bal sau Golden Galerie, lunga de 40 m. este deasemeni conceputa in stil rococo, avand peretii de marmura alba si tavanul aurit. Inafara de palatul principal mai exista o serie de cladiri: orangeria, pavilioane, muzee dar in special parcuri superbe care din pacate erau acoperite de zapada. Prin frumusetea sa palatul Charlottenberg pur si simplu iti taie rasuflarea. Muzeul colectionarului berlinez Berggruen este amplasat vis-à-vis de palatul Charlottenburg si contine o colectie intitulata “ Picasso si timpul sau”. Sunt expuse zeci de lucrari de Picasso atat picturi cat si sculpturi incepand din studentie cand picta in maniera clasica, continuand cu perioadele roz si bleu cat si alte lucrari moderniste de Matisse, Klee, Cezanne, Van Gogh si Braque.Si aici mi s-a taiat rasuflarea dar din neintelegere.

Pe urmele trecutului, descoperind prezentul - ORANIENBURG

Până să merg prima oară în Germania, nici nu auzisem vreodată de Oranienburg, cu atât mai puţin că ar fi lângă Berlin. De asemenea, nu m-aş fi gândit vreodată că o să fiu cazată într-un lagăr, mă rog, într-un fost lagăr nazist, acum sediul unei şcoli de ofiţeri. Dar să o luăm cu începutul... într-o urâtă zi de iarnă ne-am urcat într-o cursă Lufthansa şi ne-am îndreptat spre Berlin, cu o escală prin Frankfurt. Nu ştiam că nu există cursă directă Bucureşti-Berlin, drumul cu escale fiind obositor şi greu de suportat. Dar eram entuziasmată pentru că de mult îmi doream să ajung în Germania pe care mi-o imaginam o ţară cu adevărat frumoasă şi interesantă. Probabil că aşa şi este, cine a fost poate confirma, doar că eu nu am prea avut noroc în cele patru zile, să descopăr cu adevărat ceea ce are de oferit zona Berlin-Oranienburg, în care am fost în interes de serviciu, timpul pe care l-am avut la dispoziţie fiind extrem de limitat. La aterizare, ne-a aşteptat un coleg de la ambasadă cu o maşină, care ne-a transportat în Oranienburg, drum de până în jumătate de oră, până la şcoala cu pricina. Am fost cazată la Academia de Poliţie a landului Brandenburg. Locaţia face parte din fostul lagăr de concentrare Sachsenhausen, construit în 1936 de către prizonierii de război şi se află pe locul în care era amplasată garda lagărului. Încă de la intrare m-a luat cu fiori, poarta renovată dar cu un aer sumbru, vopsită în galben, prevestea parcă că intru într-un loc cu trecut zbuciumat. Nici nu am ştiut în prima zi care este istoricul acestui loc, deşi totul arăta ca o veritabilă cazarmă militară. Nu că ar fi fost prima oară sau că nu eram obişnuită, dar am simţit fiori reci pe şira spinării, punând totul pe seama frigului de afară. Am dormit 3 nopţi în clădirea cu nr. 18, utilizată pentru oaspeţi şi participanţi la seminarii, fostă clădire administrativă a trupelor de gardă, adăpost, după 1956, pentru trupele Armatei Naţionale a Poporului, o găselniţă militară hibrid a Germaniei comuniste sub umbrela Rusiei... Am avut o cameră cu comunicare, prin baie, cu o altă cameră, tot acest ansamblu trebuind să-l impart cu o colegă care nu a mai venit. A fost cea mai simplă cameră în care m-am cazat vreodată (excepţie făcând campusul din Kosovo şi o cabană de prin zona Păltinişului), cu o canapea de o persoană, fără televizor şi un frig pătrunzător. Am dat piept cu austeritatea germană în cel mai dificil mod pentru mine. Nu voi mai continua cu descrierea cazării pentru că e puţin probabil să repetaţi experienţa mea. Ineditul situaţiei avea să continue a doua zi când au venit mai-marii şcolii şi ne-au oferit o cărticică cu istoricul locului, care a elucidat definitiv misterul părului meu zburlit pe spate. Da, tocmai dormisem în locul în care trupele SS se purtau cu o cruzime de nedescris cu populaţia civilă evreiească, din 1939 până în 1945. Şi da, aveam să mâncăm la cantina din fostele grajduri (House 6) şi să luăm ceaiul în fostul laborator al Institutului de cercetări mecanice, unde sute de prizonieri ai lagărului erau obligaţi să muncească forţat (House 5) ! A trebuit să depăşesc rapid şocul momentului, la urma urmei totul a devenit istorie, dar nu poţi să fii impasibil la gândul că oameni nevinovaţi au murit aici! După război, această parte a lagărului a fost folosită de Armata Roşie până în 1950, iar până în 1990 a fost sediul Armatei Naţionale a Poporului, predată ulterior Armatei Federale Germane. După renovarea din 2006 a devenit sediul Academiei de Poliţie a landului Brandenburg. Am petrecut acolo câteva zile interesante, care mi-au crescut respectul faţă de viziunea lor asupra educaţiei în domeniu şi asupra forţei cu care şi-au definit viitorul, fără să uite trecutul! Am avut două după amiezi libere să descopăr orăşelul, ambele după ora 16.30 când se lăsase întunericul dar având ca ghid un pliant cu harta şi obiectivele din oraş. Abia aşteptam să-l descopăr, crezând că este doar o suburbie a Berlinului, asemănător cu un mic orăşel de provincie la noi. Când l-am luat la pas, am constatat că mă înşel, nu e deloc micuţ şi are destule obiective de vizitat dacă ai timpul necesar. Astfel, am ieşit din cazarmă şi am luat-o în dreapta, pe o alee străjuită de copaci (frumoşi probabil vara, acum cu povara grea a iernii), constatând cu admiraţie că nemţii aleargă îmbrăcaţi lejer, într-o formă maximă. Am trecut printr-o zonă de case, cu arhitectură simplă şi asemănătoare şi m-am îndreptat spre centrul vechi, unde sunt concentrate majoritatea locurilor de vizitat. Am mers la pas lejer, cam o oră, până am ajuns la Castelul Oranienburg, cel mai vechi castel în stil baroc a lui Mark Brandenburg (1652), deschis între orele 10.00 şi 18.00 din aprilie până în octombrie şi doar până la 16.00 în restul anului. Am regretat ora târzie, pentru că, din pliant, am aflat că găzduieşte o expoziţie permanentă de piese de artă din porţelan şi argint (sec. XVII) precum şi exponate ale istoriei locului. În curtea castelului am zărit statuia numită „Acuzatoarea”, realizată în 1961 de sculptorul Fritz Cremer, având inscripţia „Durerea să dea naştere la fapte” (nu ştiu exact, asta e traducerea mea la „Schmerz gebare Tat” adică „Let pain bring forth deeds”), ceea ce cred că reprezintă modul lor personal de a nu uita trecutul şi de a învăţa din el. Tot în curte se află şi Monumentul ducesei Louise Henriette, fondatoarea oraşului, care a ordonat şi realizarea unui parc al castelului (grădini de agrement) în stil olandez, modificat de câteva ori de atunci, având design-ul actual din 2009. Parcul are vreo 30 ha şi găzduieşte în timpul anului teatru în aer liber, concerte de muzică clasică şi spectacole de cabaret. Mi-a plăcut şi profilul portalului de la intrarea în castel, cu monograma ducelui, realizată în 1690 de arhitectul J. A. Nehring, pilonii fiind încrustaţi cu personaje alegorice ce reprezintă toamna şi vara. Sunt de acord cu el, iarna împietează mult din măreţia şi frumuseţea acestor locuri. Mă scuzaţi, dar trebuia să încep prin a spune că Oranienburg este un oraş pe ape pentru că e înconjurat de 3 canale şi 2 lacuri. După castel începe Promenada oraşului, pe malul râului Havel, unde există şi un mic Port deschis din 2009. Nu am luat-o spre promenadă ci m-am întors spre centrul vechi, trecând pe lângă Casa Blumenthal, o altă amintire pentru ei, unde au locuit strămoşii directorului de astăzi al Muzeului Evreiesc din Berlin, cetăţean de onoare al oraşului. Traversând strada (Kanalstraße), am văzut Casa Magistraţilor, o clădire simplă cu două etaje, a doua ca vechime după castel, reşedinţă a magistraţilor, una dintre cele mai importante clădiri în stil baroc a oraşului. Trecând de Breite straße, am ajuns la Orfelinat, o altă construcţie de două etaje din cărămidă roşie, care îmi aduce aminte de Olanda, mai precis de Amsterdam. Patroana ducesă l-a înfiinţat în 1665 pentru 24 copii orfani pentru a sărbători naşterea prinţului moştenitor al tronului, Karl Emil. Deasupra uşii de la intrare e blazonul familiei iar în prezent acesta este sediul Oficiului de Sănătate a Districtului Oberhavel. Pe aceeaşi parte a străzii (Havelstr.), se înalţă mîndră turla Bisericii Sf. Nicolae, ridicată în cinstea sfântului, patron al pescarilor, marinarilor şi neguţătorilor, cu o înălţime de 57,4m declarată cea mai înaltă clădire din urbe. Platforma de pe care se poate vedea întregul oraş este deschisă doar între orele 10.00 şi 17.00, din mai până în octombrie, în restul anului fiind închisă. O mare pierdere pentru mine, care ador să mă „caţăr” mereu pe cele mai înalte construcţii pentru o vedere panoramică a zonei. Din păcate, orele înaintate şi gerul de afară nu mi-au permis să ajung şi la alte obiective precum: - Orangeria, „templul cultural al oraşului”, un punct de atracţie pentru evenimente de top; - Podul Louise-Henriette, pietonal şi pentru ciclişti, cea mai scurtă legătură între Gară şi Centrul vechi, supranumit şi „Podul tuberculoşilor” pentru că era preferat de bolnavii respectivi în plimbările lor zilnice la aer curat, ; - Sit-ul memorial şi muzeul lagărului Sachsenhausen (deja dormisem într-unul), cu peste 40.000 vizitatori anual şi 12 expoziţii permanente ce ilustrează istoricul oraşului; - Complexul ErlebnisCity, cu lucruri pământene (dar am conştientizat prea târziu existenţa lui şi era cam departe) cu saună, bowling, fitness, loc de plajă, mâncare, peste 500.000 vizitatori anual, fiind cea mai populară piscină de prin zonă; - Lacul Lehnitz, oferă vara posibilităţi de înot, plimbări cu barca etc. ; - Oranienburg Eden, o frumoasă grădină realizată de 18 vegetarieni în 1893, care promovau un stil de viaţă sănătos şi care găzduieşte actualmente expoziţii, prezentări, grădiniţă şi cafeneaua Eden; - Parcul natural cu zoo şi dinozauri, pe o suprafaţă de 50 ha, cu animale preistorice în mărime naturală împrăştiate peste tot, cu locuri de joacă şi amenajări pentru grătare, cu un zoo atractiv pentru copii; - Casa memorială a doctorului Friederich-Wolf, păstrând intacte spaţiile şi lucrările autorului. Acum gata, după ce am trecut fugitiv prin tot ce are mai bun de oferit Oranienburg, o să vă spun că am luat cina, în ambele seri, la un restaurant italian cu numele sonor de „Paganini”, cu o servire inedită asigurată de nişte bărbaţi vânjoşi, cu simţul umorului, care făceau fel de fel de glume să te binedispună (sigur că nu le-am înţeles pe toate dar am râs de fiecare dată). De pildă, într-o seară au venit cu un pahar din ceramică pe care l-au întors brusc spre mine cu faţa în jos, desigur că era gol dar mie mi-a trebuit un minut să înţeleg că nu va curge nimic, după ce am scos un ţipăt uşor de surpriză ce i-a distrat pe toţi la culme! În prima seară nu am plătit, fiind invitaţii gazdelor noastre, dar în a doua seară am repetat festinul şi ne-a costat cam 20 euro/persoană, cu fel principal, un pahar de vin şi desert. Mâncarea foarte bună şi o atmosferă de excepţie, îl recomand fără rezerve! Plecarea din Oranienburg către Berlin a marcat contactul cu un alt obiectiv istoric şi anume zona Gării, formată dintr-un ansamblu de clădiri importante dintre care Şcoala de Ştiinţe Naturale (1914), Oficiul Poştal (1927) şi clădirea Gării datând din 1877 dar reconstruită în 1915 şi renovată în 2001. Am ajuns la gară după un drum cu taxi-ul de 10 minute, care a costat în jur de 7-8 euro. Am aşteptat trenul spre Berlin cca o oră, dimineaţa pe la 9.00, la Mc Donalds-ul din gară, ciudat amplasament pentru un fast-food de tip nou într-o locaţie aşa veche. Înăuntru era însă cald aşa că am pierdut timpul în câteva canapele din piele, urmărind tineretul jucându-se la câteva calculatoare vechi, care întregeau aspectul straniu al locului. În sfârşit, a sosit şi trenul, drumul spre Berlin costând în jur de 3,5 euro şi având o durată între 25-30 minute. Aventura în Berlin sper să mai am suflu să o mai scriu cândva! P. S. Nu am avut acces la aparatul foto decât în Berlin, din motive obiective.

Cateva zile in minunatul Berlin

In Berlin am mai fost si cu cativa ani in urma, deci orasul nu a fost chiar o noutate pentru noi. Insa l-am revazut cu aceeasi incantare ca prima data pentru ca... sa recunoastem, nemtii tot nemti raman! Vreau sa mentionez ca ajunsi la Berlin gasim hotelul, ne cazam, mancam si facem o plimbare prin apropiere. Fara poze la prima plimbare pentru ca era seara si aveam zile suficiente sa tot pozam. Hotelul din Berlin ne face insa o surpriza, fiind de fapt un hostel cu camere de 8 paturi si grup sanitar comun, insa la pretul de 68€ si mic dejun consistent, ne multumim cu cat ofera. Sa nu va inchipuiti ca am stat la comun cu alti turisti, am fost singuri in camera dar cu 8 paturi (4 suprapuse), ceea ce era putin disconfortant. Dar avand in vedere ca eram la 4 statii de metrou de Alexanderplatz si ca am gasit loc de parcare fara sa platim 3 nopti, ne vom declara multumiti de conditii. A doua zi dimineata am pornit in cautarea statiei de metrou pentru a merge in centru. Am gasit-o repede, fiind aproape de hotel si in scurt timp ne aflam deja in Alexanderplatz – o binecunoscuta piata publica din centrul Berlinului care a fost modernizata de mai multe ori de cand exista acolo. Turnul de televiziune din Berlin, a patra constructie ca inaltime din Europa – 368 de metri cu tot cu antena. Cand am fost data trecuta in Berlin, am urcat in acest turn de televiziune, pana la puntea de observatie si nu va pot spune cat de frumos se vede orasul de acolo, de sus! Se poate urca cu un lift care duce vizitatorii sus in 40 de secunde sau se poate urca pe scari, pe un număr de 986 de trepte. Biserica Sf. Maria (Saint Mary’s Church) - a fost initial o biserica romano-catolica, dar a fost ulterior preluata de Biserica Luterana Protestanta. Nu stiu daca peretii sunt ca in alte biserici vizitate, din marmura, insa nu se vede opulenta pe care am gasit-o in alte lacase de cult. In biserica se afla mormantul maresalului Otto Christoph Von Sparr. Fantana Neptun a fost construita in anul 1891 avand un diametru de 18 metri si o inaltime de 10 metri. Cele patru femei din jurul lui Neptun reprezinta cele patru rauri principale din Prusia: Elba, Rin, Vistula si Oder. Domul din Berlin este cea mai mare biserica protestanta germana din Berlin iar numele sau este o varianta scurta pentru “'Suprema biserica parohiala si de colegiu”. Arhitectura este in stil baroc iar inaltimea domului este de 115 metri. Se poate urca pe balconul exterior. Poarta Brandemburg - cel mai important simbol al orasului de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului si a Germaniei. Aceasta poarta este vechea limita intre Berlinul de Est si de Vest. In varful portii se afla o statuie ce o infatiseaza pe Victoria, zeita triumfului, ce se afla in fruntea unei calesti trasa de patru cai. Este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale orasului. Cladirea Reichstag a fost construita pentru a gazdui “reichstag-ul”, parlamentul Imperiului German. In anul 1933 a fost grav afectata de un incendiu. Vizitatorii pot intra in cladire si pot urca pana la punctul cel mai inalt al cupolei la 47 de metri. Pe gardul parcului aflat in stanga Reichstag-ului sunt cruci ale victimelor ce au incercat sa excaladeze zidul despartitor. Am avut de ales intre un tur al orasului cu autobuzul sau o croaziera cu vaporasul pe rau. Am ales pana la urma prima varianta, desi am constatat cu surprindere ca autobuzul avea geamuri si la etaj, motiv pentru care pozele nu mi-au iesit foarte clare. In fiecare punct de oprire autobuzul statea cateva minute, asa ca cine dorea putea sa coboare si sa ramana sau sa revina in acelasi autobuz pentru restul circuitului. Primul punct de oprire a fost la Muzeul Egiptean si Colectiei de Papirusuri. Cladirea care gazduieste acest muzeu a fost pe vremuri cazarma regimentului de garda. In prezent este faimos pentru bustul lui Nefertiti vechi de peste 3000 de ani, dar si pentru celelalte portrete din piatra si mumii foarte bine conservare pe care le gazduieste. Colectia de lucrari prezinta istoria Egiptului pana in anul 4000 IH. Al doilea punct de oprire este la Muzeul Figurilor de Ceara unde la intrare, protejata de soare, se afla statuia de ceara a lui Merlin Monroe. Acest muzeu s-a deschis in luna octombrie a anului 2008 si aici este expusa si figura lui Hitler, in buncar. Deoarece sosia lui Hitler nu a scapat de devastare in niciunul din muzeele in care a fost expusa, la Berlin, in Muzeul Figurilor de Ceara, statueta sa este protejata de sticla. Aceste lucruri le-am citit, din pacate nu am vizitat acest muzeu insa sper ca intr-o zi o voi face. Coloana Victoriei (Siegessaule) se afla in parcul Tiergarten, este o atractie turistica importanta in Berlin si este un monument proiectat pentru a comemora victoria Prusiei in razboiul danezo-prusac. Sculptura din varful coloanei o reprezinta pe zeita Victoria din mitologia romana. Sculptura are o inaltime de 8,3 metri si o greutate de 35 de tone. Inaltimea totala a coloanei este de 69 de metri. Coloana are la varful sau si o platforma de observare. Cam acestea sunt obiectivele pe care am reusit sa la vizitam in Berlin. Binenteles, acolo sunt mult mai multe lucruri care merita si trebuie vazute insa o parte dintre ele le-am vazut data trecuta cand am ajuns acolo. Pot afirma, cu mana pe inima, ca m-as intoarce in acest oras oricand, cu mare placere. Desi se spune despre nemti ca sunt oameni reci, neprimitori, acest lucru nu este deloc valabil din punctul meu de vedere. Mi-a placut ospitalitatea lor, atentia deosebita la detalii, faptul ca stiu sa-si vanda marfa si sa te faca sa te simti bine venit in tara lor. Trasportul este foarte bine pus la punct, desi Berlinul este un oras destul de aglomerat, plin de turisti veniti din toate colturile lumii. Nu am ce sa reprosez acestui oras, ne-a placut foarte mult si il recomand din sulfet. Singura mea remarca este ca ar trebui un pic mai multe zile alocate pentru a putea patrunde in tainele lui si pentru a-l putea intelege mai bine.

Un oras minunat

In dorinta de a petrece revelionul 2010 undeva unde nu mai fusesem, am fost tentati de Garmisch-Partenkirchen. Un prim punct de interes il constituia Turneul celor 4 trambuline, care in zilele de 31. 12 si 01. 01 au etapa in aceasta localitate. Nu ca am fi practicanti ai sariturilor cu schiurile, dar ne place sa ne uitam. Si mereu ne uitam cu nostalgie (la TV) la tot felul de localitati idilice, de unde se prezentau astfel de concursuri. Zis si facut. Am purces la cautarea locatiei inca din ianuarie 2009. Si vreau sa va marturisesc ca nu a fost deloc simplu. Am scris peste 200 de mail-uri, inclusiv la Biroul Local de Turism. Peste tot, raspunsuri negative. In primul rand datorita faptului ca doream doar 7 zile. Ah, greseala mea, nu v-am spus ca am dorit apartament cu self catering. Greu, fratilor, greu. Toti cereau minimum 10 zile. Dar noi nu aveam atata concediu in perioada respectiva. Pana la urma, cand deja renuntasem si ne orientasem catre zona Berchtesgaden, am primit un mail afirmativ. Si inca la un pret incredibil: 55e/noapte apartament cu 2 camere, bucatarie, baie. Pentru ca deja rezervasem biletele de avion (pt. Munchen-100e/pers), ne-am calculat un buget de circa 1000e, pe care am reusit cu succes sa nu il depasim. Asta in conditiile in care biletele la Turneul celor 4 Trambuline ne-au costat vreo 80e. Avantajul cand stai la vile il constituie si faptul ca platesti taxa de statiune (2e/zi/pers), dar au fost bani bine cheltuiti. Pt. ca aveti acces la autobuz gratuit si multe alte facilitati (printre altele piscina locala, facilitate de care insa nu ne-am bucurat). Iar la ei autobuzele... ei bine, aproape iti potrivesti ceasul dupa ele. Vila unde locuiam nu era chiar in zona centrala, dar cu bus-ul aveam circa 5 statii pana in centru-am stat in Garmisch, iar pe jos faceam cam 15-20 min. de mers lejer. Localitatea e impartita in 2: Garmisch (unde aveti zona americanilor-Marshall Center, dar si ceea ce numesc ei centru- Marienplatz si zona pedestra adiacenta unde am petrecut noaptea de revelion) si Partenkirchen-unde e amplasata in principal trambulina, dar si alte obiective. Localitatea e minunata, plina de viata, iar noaptea de revelion a fost o revelatie. Am crezut ca in Bucuresti se trag prea multe petarde. Ei bine, Gapa (denumirea data de ei localitatii) depaseste orice asteptari. La ora 12. 30 imi rugam sotul sa mergem acasa, pt. ca nu mai puteam respira. Cred ca au tras nemtii cu atatea bombe, petarde si alte nebunii cat tot bugetul Romaniei pe un an. Bine, nu numai nemtii, pt. ca zona, invariabil a fost invadata si ca turisti dar si ca proprietari, ghici de cine? Ati ghicit, RUSII! Dar m-am lungit cam mult. Ce ofera Gapa? O lume pestrita, cu magazine avand preturi nebunesti, alaturi de mici shaormarii (scuze de exprimare), tipic pt. Germania, de altfel, cu tot felul de cetateni turci sau arabi. Cafenele cu preturi exagerate, dar am gasit in zona Marienplatz si o cafenea Tchibo cu preturi absolut rezonabil: 1, 50e/cafea. Cele mai bune preturi la mancare le gasiti la Spar. Dar nu e de cea mai buna calitate. Am cumparat vin chilian la 3e dar si vin austriac bio la 17e/500 ml. Oricum, mari diferente intre mancare/bautura bio si cea normala-aproape dublu. Cu privire la schi, o sa va dau o lista de preturi: tichetul pt. o zi-33e/adult, pe 2 zile-64e (Garmisch Classic). Pe Zugspitze (cel mai inalt varf din Germania), pt. schiori: tichetul pt. o zi-37e, 2 zile-64e. Daca vreti sa mergeti sa vizitati 2 varfuri: Zugspitze/Alpspitze sau Zugspitze/Karwendel va costa 50e/pers. Circuitul Zugspitze (cu vizitarea ghetarului, Eibsee) -37e/pers. Oricum, in 2011 in Gapa se va organiza Campionatul Mondial de Schi (parca asa am retinut), asa ca preturile vor fi cam sus. Apartamentul in care am locuit era ideal pt. 2 persoane (desi erau 2 camere, nu vad cum ar mai fi dormit cineva in living, poate doar un copil). Bine dotat in ceea ce priveste bucataria. In rest, localitatea e plina de cladiri care au pictate diferite scene rustice, ori biblice. Este extraordinar. Oricum, Gapa e plina de americani, mai ales datorita bazei care e in localitate, motiv pt. care probabil si e cam scumpa. Un alt loc de vizitat e Partnach Gorge, pe care din nefericire nu am putut sa-l vedem, datorita faptului ca traseul era inchis (am inteles de la un prieten din Munchen ca e destul de alunecos si vara, d'apoi iarna). Noaptea de Revelion a fost dementa curata: nemtii au tras cu petarde cat n-am putut crede. Dar a 2-a zi, toti iesisera in fata casei si faceau curat. Impresionant! Garmisch mi s-a parut mai agitat fata de Partenkirchen, cu mai multe restaurante, baruri, magazine. Preturi si mari si mici la restaurante, functie de amplasare, atmosfera, etc. Si invariabil, pana si acolo, picolo sau chelneri romani. Oricum, merita sa faceti o vizita in Gapa!