Gengensbach

Schwarzwald este coltul insorit al Germaniei, stiam acest lucru insa nu-mi imaginam sa gasesc un oras in aceasta tara ornat cu o multime de plante mediteraneene, copaci inalti de 2 metri de abutilon, alti copacei de lantana si solanum, tufe de levantica sau plumbago, copaci de hibiscus super infloriti si toate acestea in oraselul Gengensbach. Turnurile orasului tradeaza prezenta acestei localitati de la mare distanta Turnul Portii Kinzigtor, turnul cu cea mai mare importanta in sistemul de aparare al orasului, pazit zi si noapte in trecut de catre santinele, Turnul Bisericii Orasenesti Sf. Maria, Turnul Prelatilor parte integranta din fostele ziduri de aparare, Turnul Portii Superioare care apara zona inalta a orasului si Turnul Suedez. Prima atestare documentara este din 1230, orasul formandu-se in jurul unei abatii construita in anul 725., si capatind o suta de ani mai tarziu statutul de Oras Imperial Liber asta pana in anul 1803 cand si-a pierdut acest statut fiind anexat la Marele Ducat Baden. Mi-a placut aceasta regiune pentru impresia de vacanta pe care o emana aceste locuri si in mod special mi-a placut acest oras unde toata lumea parea in vacanta, toti radeau, zambeau si se relaxau si intr-un fel orasul vechi parca “straluceste”…nu efectiv ci doar ca urmare a unei imbinari perfecte intre natura si arhitectura. Gengensbach mai este celebru pentru un lucru, aici de la sfarsitul lui noiembrie pana pe 23 decembrie, cladirea primariei cu cele 24 de ferestre se transforma in cel mai mare Calendar de Advent din lume, rand pe rand se aprind una cate una fereastrele ornate cu lucrari ale diferitilor artisti de renume contemporani, in fiecare an fiind altii, primaria a fost construita in anul 1784 intr-un stil de tranzitie de la rococo la neoclasic. Piata centrala, piata abatiei, gradina cu flori aromatice, strada Ingerilor sunt locuri demne de vazut. Bineinteles atractia principala o reprezinta stilul caselor si palatelor ornate cu barne de lemn, in dreapta portii Kinzigtor se pastraza inca o moara de apa din secolul XIV si alaturi este o brutarie care vinde paine facuta din faina macinata acolo. Timpul parca sta in loc in acest oras, nimeni nu se grabeste, am fost de 3 ori ori aici si de fiecare data terasele si restaurante erau pline, lumea consuma sucuri, bere, inghetata si prajituri…da… daca tot a venit vorba, din punct de vedere gastronomic dupa parerea mea in Swartzwald stau foarte bine cu prajiturile. Eu nu ma omor dupa dulciuri dar trebuie sa recunosc ca tortul cu cirese din Schwarzwald sau cel de ciocolata sau budinca cu prune in varianta locala sunt delicioase. Va recomand acest loc, orasul este situate in vestul regiunii la 9 km de Offenburg in regiunea Ortenau pe drumul 33 care leaga Offenburg de Villingen, 2/3 ore va sunt de ajuns pentru a vedea tot sau pentru a va rasfata cu ceva dulce sub soarele cald si bland al acestei regiuni Schwarzwald.

De la Offenburg la Triberg

Este clar, vitrinele magazinelor din Franta arata mult mai bine decat in Germania, bucataria lor este mai rafinata decat cea germana, vinurile frantuzesti nu discuta cu cele germane, iar frantuzoaicele sunt mult mai dragute decat nemtoaicele (strict parerea mea) atunci de ce vin atat de multi francezi in Schwarzwald? Sa fie oare fiindca este mai ieftin? Eu cred ca nu. Am stat 10 zile in aceasta regiune Padurea Neagra, m-am plimbat in lungul si in latul ei am sa va descriu doar un itinerariu drumul de la Offenburg la Triberg cam 60km si poate citind impresiile mele veti gasii dumneavoastra raspunsul. Offenburg este situate in vestul acestei regiuni la doar 25 km de Strasburg, centrul vechi este un amestec de cladiri in stil baroc, neoclasic si cladiri vechi ornate cu barne de lemn, in zona pietonala sunt multe terase si bistrouri, pe Lange Strasse (strada lunga) artera principala din centrul pietonal este un dute- vino nonstop, terasele sunt pana noaptea tarziu animate, preturile domestice, in fiecare zi afisau cate o oferta, exemplu ceafa de porc cu garnitura de cartofi 6,5 euro, orasul este infrumusetat cu o serie de statui din metal amplasate peste tot, un sarpe urias care intra si iese din pavajul trotuarului, doi pinguini amplasati pe un piedestal care se roteste din cand in cand spre deliciul copiilor, etc. Exista cateva biserici cea reformata in stil neogothic si cateva in stil baroc, cladirile vechi istorice precum cea a primariei sunt infrumusetate cu flori, impresia mea dupa prima zi a fost ca in acest oras nimeni nu munceste, ca toata lumea se plimba, se relaxeaza la terase, se incalzeste la soare in pietele largi ornate cu fantani arteziene Bulevardele adiacente centrului istoric abunda de vegetatie, sunt largi si in stanga si dreapta se gasesc propietati foarte bine ingrijite. Martea si vinerea zona pietonala se transforma in piata, micii producatori din zona vin sa-si vanda legumele, fructele, florile, produsele de brutarie si patiserie, gemuri facute in casa, schnaps si vin cat si obiecte de decor specifice toamnei. Am plecat pe drumul 33 cu scop final de a vedea cascada de la Triberg cea mai mare de acest gen din Germania. Drumul serpuieste usor printr-o vale larga urcand incet spre muntii din inima regiunii (munti este cam mult spus sunt mai mult dealuri inalte impadurite). Totul este pus la punct nimic nu este lasat neingrijit, portiunilr de culturi de vie (Offenburg se afla in districtul Ortenau o zona viticola cunoscuta a Germaniei) alterneaza cu lanuri de porumb inalt de 2 metri verde si foarte viguros, de fapt totul este verde, acolo unde exista portiuni de pasune, iarba pare proaspat tunsa. Imediat dupa iesirea din Offenburg in stanga se vede castelul din Ortenburg cu zidurile si crenelurile sale rosietice se inlata semet din mijlocul dealului acoperit cu podgorii, a fost construit in prima jumatate a secolului 19 in stil englezesc pe ruinele unui castel medieval, in prezent gazduieste un fel de hostel pentru tineret si un centru experimental viticol. Prima localitate care ne iese in cale este Gengenbach despre care am scris, apoi drumul strabate o zona doar cu paduri. Exploatarea lemnului este indeletnicirea de baza aici in Schwarzwald, am vazut multe camioane care transporta busteni proaspati taiati insa toata aceasta activitate este facuta cu cap si cu mare atentie si nu lasa urme ca de exemplu la noi. In drum exista numeroase gatere insa trebuie sa privesti atent ca sa-ti dai seama despre ce este vorba pentru ca si acestea par niste gospodarii traditionale asa ornate cu flori si nu aduc a unitati industriale! In dreptul localitatii Biberach exista un indicator spre Zell am Harmersbach un alt sat cu un centru istoric deosebit, pe langa multitudinea de magazine aici cladirile traditionale in stil Fachwerk alterneaza cu cele in stil Art Nouveau. Urmeaza apoi linistitul sat Haslach im Kinzigtal, am ajuns aici in jurul orei 14, soarele stralucea puternic pe cer si ajuns in zona centrului istoric am avut impresia ca este o explozie de lumina si culori, case pictate si colorate in culori vesele, si peste tot flori, in jurul bisericii din piata centrala a orasului, in jurul fantanilor, pe poduri si la ferestre. In marea majoritate a acestor localitati la intrare sunt panouri in care sunt descrise diferite trasee pentru amatorii de drumetii, drumetii care se pot efectua la pas, cu bicicletele sau calare. Se promoveaza mult, peste tot acest gen de turism chiar si in spoturile publicitare Padurea Neagra pare locul ideal pentru iubitorii mersului pe jos, aici clima este cea mai blanda din Germania, nu exista industrie grea, si in general peisajul seamana cu cel din Pasul Tihuta de la noi. In Offenburg am fost la centru de informatii turistice aflat langa primarie de unde am luat harti si pliante despre aceasta regiune, rasfoindu-le ulterior am observat ca exista foarte multe complexuri hoteliere asezat in mijlocul naturii departe de locurile populate si axate in special pe spa si wellness, cateva dintre acestea sunt vizibile si de pe drumul 33. Urmatoarea localitate importanta este Gutach, aici se afla singurul muzeu in aer liber din Padurea Neagra, un fel de muzeu al satului si nu numai, nu l-am vizitat am ajuns prea tarziu, acesta se inchide la ora 18 si nu mai este permisa intrarea cu o ora inainte, muzeul fiind foarte vast. Deja drumul acum urca sustinut, in stanga si in dreapta paduri dese de foioase amestecate ici colo cu conifere, semn ca am urcat ceva apoi se deschide o vale mai ampla si pe o coasta de munte vedem orajul Triberg, un oras vesel primitor in care nu poti uita o clipa ca te afli in tara ceasurilor cu cuc, aici se afla si cel mai mare ceas cu cuc din lume, cucul respectiv este aproximativ de marimea unei lebede!!! Se poate vizita mecanismul ceasului care este in totalitate din lemn, alaturi se afla un muzeu al ceasurilor cu cuc si cateva magazine cu souveniruri. Principala atractie a orasului o reprezinta insa cascada in lungime de peste 180 de metri, este de fapt o insiruire de cascade, vizitarea acesteia costa 3 euro pentru un adult, fiind amenajate carari si poduri peste aceasta, se poate ajunge pana in varful acesteia. Daca ajungeti aici nu ratati sa gustati din Tortul cu Cirese din Schwarzwald costa cam 2,75 euro Portia si merita cu prisosinta. In concluzie pentru mine Schwarzwald este o zona predestinate turismului de recreere, nu este o zona ieftina insa sunt si alternative, exista o multime de campinguri din pacate nu cunosc nimic despre acestea. Exista si cateva lucruri neplacute, prima ar fi problema parcarii, atentie unde parcati masina, este bine sa folositi parcarile cu plata insa costa 1 euro ora (intre orele 9-19) si de obicei automatele nu elibereaza tichete mai mari de 2 ore, in rest in orasele mari locurile de parcare sunt strict semnalizate printr-un dreptunghi alb, chiar si asa trebuie sa aveti un Besuchkarte, carte de vizitator un cartonas pe care sunt inscriptionate ziua (este valabil pana a doua zi la ora 12) numarul masinii si zona de parcare (zona 1 centru, 2 adiacent centrului sau 3 industriala) aceste cartonase se pot lua fie de la hotel fie de la un ghiseu amplasat in primarie. Incredibil dar nu am putut schimba o amarata de suta de dolari, nu exista case de schimb, cel putin in Offenburg, iar bancile nu schimba decat de la clientii care au cont in banca lor asa ca atentie, nu uitati acasa cardul de credit! Atat timp cat este clar ca ai scopuri turistice oamenii sunt amabili, in momentul cand nu mai este clar acest lucru (la supermarket de exemplu) te lovesti de o raceala evidenta a localnicilor nevoiti sa faca fata unui val tot mai mare de imigranti. Va multumesc ca ati citit si vacante tot mai frumoase sa aveti!

Freiburg im Breisgau - Foarte frumos!

O data am sosit duminica dimineata de vreme pentru a asista la slujba in catedrala orasului, catedrala care poarta numele de "Fecioara Noastra Iubita" Catedrala a fost construita intre secolele XII si XVI, multi sunt de acord ca turnul acesteia este cel mai frumos de acest fel avand baza patrata apoi o portiune dodecagonala, una octogonala si apoi varful conic, interesant este ca este singurul turn al unei catedrale gotice din Germania a carui constructie a fost terminata in Evul Mediu (1330) si care a ramas intact pana acum. Catedrala este unul dintre cele mai representative monumente de arta gotica din aceasta tara, este realizata din gresie rosiatica care la asfintit pare ca ia foc, si impreuna cu piata care o inconjoara(Munsterplaz) sunt cele mai vizitate obiective din oras. Am fost prima oara cand am asistat la o asemenea slujba. Nu stiu daca se sarbatorea ceva anume, cert este ca dupa o saptamana acest asezamant religios avea sa primeasca vizita Papei. Mi-au placut aranjamentele florale, duzina de prelati, copiii in robele lor albe si lungi tinand in maini obiectele religioase si cele doua coruri dispuse in stanga si in dreapta altarului. Muzica de orga acompaniata de vocile cantaretilor m-a purtat la un moment dat departe de tot ce este material si trecator, a fost o experienta pe care doresc sa o repet de cate ori voi avea ocazia! Alta data am ajuns la orele pranzului pentru a putea sa casc gura in Munsterplatz (Munster in limba germana este o catedrala care nu este sediul unei epicopii, catedrala din Freiburg este sediul unei episcopii doar din secolul XIX, de aceea de multe ori este cunoscuta cu acest nume) Aici in zilele lucratoare de cateva sute de ani se organizeaza piata orasului. Totul este impresionant, cladirile dintre care cea mai celebra este Kaufhause (casa negustorilor aflata in partea de sud a acesteia vopsita in rosu) si care este impodobita cu insemnele de arme a patru imparati din dinastia Habsburg au fost excelent renovate. Initial am crezut ca Freiburg a fost crutat de distrugerile razboiului insa in interiorul catedralei exista un panou cu poze care prezinta piata si domul in ruine…cu atat mai mult trebuie admirat acest frumos oras si nu pot sa nu ma gandesc cat de mult a pierdut Germania in cele doua razboaie! Unic pentru acest oras este faptul ca pe strazi a fost construita o retea de mini canale inca din Evul Mediu, mai mult un fel de jgeaburi prin care curge apa din raul Dreisam, (cu rol preventiv in caz de incendii) aceste canale nu au mai mult de 40 cm latime si 10 cm adancime. Practic intreg centrul istoric al orasului este impanzit de asa ceva iar in zilele fierbinti de vara susurul apei plus racoarea care o furnizeaza creaza o atmosfera deosebit de placuta, in special copii bucurandu-se de aceasta. Frieburg este cel mai insorit oras al Germaniei destul de mic pentru a fi explorat cu usurinta si destul de mare pentru a furniza turistilor care-l viziteaza atat cultura cat si entertaiment, si este si un puternic centru universitar aici se afla a doua universitate ca vechime din Germania, din totalul de aproape 200.000 de locuitori 30.000 sunt studenti, poate si din aceasta cauza mi-a placut atat de mult orasul care are un aspect tineresc si relaxant si in plus o “atingere” mediteraneeana… am vazut in centrul vechi o strada ornata cu maslini in ghivece destul de batrani, :)) Insa venind dinspre poarta de nord care strajuieste orasul de 600 de ani primul contact cu centrul vechi este Augustinerplaz, loc de intalnire al studentilor si locul in care se afla atat Muzeul Augustiner cat si cea mai celebra berarie din oras Feierling. A urmat apoi o plimbare prin stradutele ce inconjoara piata catedralei, strazi cochete linistite si pline de verdeata la fel ca si in tot orasul, aici insa sunt foare multe plante cataratoare numite Glicinia care fac primavara niste ciorchini de flori albastre, ma gandesc cat de frumos ar trebui sa fie atunci. Exista cateva porti ale orasului printre acestea Turnul amplasat deasupra Portii Schwabe gazduieste ZinnfigurenKlause, un muzeu cu mii de vechi figurine din plumb alaturi de Schwabentor se afla Zum Roten Baren (La Ursul Rosu) cel mai vechi hotel din Germania. Malurile raului Dreisam sunt inverzite cu propietati una mai dichisita decat cealalalta si intreg aspect al orasului te face sa te gandesti la respectul fata de natura al acestor oameni Am fost si intr-o seara cand prietenii mei au vrut sa vada un spectacol de Flamenco, in drum ne-am abatut din traseu pentru a-mi arata un cartier in care toate cladirile au acoperisul realizat din panouri solare, mai mult exista o cladire cilindrica care se intoarce dupa soare :), prietenii mei mi-au spus ca orasul produce mai multa energie solara decat are nevoie!!! Si cu toate ca locuiesc la doar 30km de Strasbourg vin in Freiburg destul de des pentru diferite evenimente culturale. Mi-a placut acest oras cuibarit la poalele muntilor Padurea Neagra este exact genul de oras in care asi vrea sa locuiesc, are tot, istorie, cultura, spatii largi si inverzite si o clima blanda si placuta!

Orasul lui Hermann Hesse - Calw

“Trebuie sa traiesti si sa inveti sa razi. Trebuie sa inveti sa asculti aceasta blestemata muzica radiofonica a vietii, trebuie sa admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie sa inveti sa razi de disonantele ei” Hermann Hesse – Lupul de Stepa Am citit aceasta carte intr-o vreme in care nu exista internetul nu existau nici macar programe TV, iar muzica de calitate se asculta pe furis in surdina la posturi straine, o vreme in care timpul parca se tara monoton intr-o lume urata cenusie, o lume in care parca nici macar tinerii nu mai stiau sa se bucure de viata, cum puteam atunci sa-mi imaginez ca peste ani voi avea sansa sa vad locul in care a crescut si s-a format acest scriitor!!! La acea vreme (acum mai bine de 25 de ani) cartea mi-a parut la inceput monotona, greoaie si plictisitoare tin minte ca am si abandonat-o la un moment dat, apoi am revenit la lectura acesteia si incet incet m-a captivat, insuflandu-mi spre sfarsit o stare optimista. Anul trecut ma tot uitam pe harta la pozitionarea orasului Calw (orasul natal al lui H. Hesse) insa nu a fost sa fie, anul acesta intr-o zi de duminica mi-am luat inima in dinti si am plecat la drum intr-un mini circuit al regiunii Padurea Neagra strabatand aproape 350 de kilometrii si avand ca destinatie finala Calw... Prima mentionare a acestui oras dateaza din anul 1075, orasul formandu-se in jurul unui castel al baronilor de Calw, in evul mediu a fost un important centru comercial cunoscut mai ales pentru comertul cu textile si pielarie. In anul 1345 Calw este incorporat in Ducatul de Wurttemberg si in secolul 18 orasul infloreste datorita comertului cu lemne, acestea fiind transportate cu plutele pe raul Nagold. Din pacate Calw este si locul in care in august 1941 tanara de 17 ani Erna Brehm a fost rasa in cap in public in piata centrala a orasului datorita relatiei amoroase cu un muncitor rezident polonez, fiind primul caz de acest fel dintr-o interminabila lista. Herman Hesse spunea ca: Intre Bremen si Neapole, intre Viena si Singapore, am avut ocazia sa vad multe orase incantatoare, orase asezate pe malul marii sau cocotate sus pe pantele muntilor…insa cel mai frumos dintre toate este Calw, un mic oras traditional swab situat in Padurea Neagra “ Acum nu stiu daca este chiar asa insa cu siguranta este orasul in care stilul fachwerk este cel mai bine reprezentat in Padurea Neagra. Orasul pare ascuns in valea raului Nagold, pozitia acestuia mi-a amintit de Baile Herculane, venind dinspre sud se trece peste un deal abrupt apoi drumul coboara in serpentine largi, pe versantii muntilor sunt construite cladiri cazone prea putin attractive si primul meu gand a fost ca nu s-a meritat efortul. Am parcat masina in zona garii apoi am plecat pe jos spre centrul orasului aflat la aproximativ 1,5 kilometrii distanta. Din nou, privind in dreapta si stanga am avut impresia ca m-am inselat si am venit degeaba, mai ales ca pentru a ajunge acolo strabatusem valea raului Kinzig deosebit de pitoreasca despre care insa o sa povestesc alta data, apoi am ajuns in centrul pietonal …si toate indoielile mele s-au spulberat…ca dovada voi atasa poze care sper sa spuna mai mult decat pot eu! O singura remarca am de facut, anul trecut am vizitat cateva localitati din regiunea invecinata Alsacia care mi-au placut foarte mult, localitati neschimbate de cateva sute de ani, aici in Calw parterul acelor cladiri sunt acum ocupate cu facilitati moderne, banci, magazine de textile, fast food si din loc in loc au aparut cateva cladiri ultramoderne din sticla care dupa umila mea parere nu aveau ce cauta acolo. Dar chiar si asa Calw merita o vizita mai ales vara cand prezenta florilor ii confera o nota aparte. Exista cateva muzee in acest oras, cele mai importante fiind Muzeul Herman Hesse si Muzeul orasului Calw gazduit de Palatul Vischer care are o frumoasa colectie de bijuterii. Calw se afla in nordul Padurii Negre la aproximativ 30km vest de Stuttgart si la 18km sud de Pforzheim.

Muzeul Maritim – in mod sigur un muzeu pt. barbati!

Printre obiectivele pe care le-am vizitat in Hamburg, si mai ales dintre putinele muzee, un loc aparte il are Muzeul Maritim. Daca sunteti prin zona si jumatatea dvs. (ma refer la jumatatea-doamna, pt. cazul in care citesc si doamnele acest review) se va indrepta voioasa la cumparaturi cu cardurile din dotare, puteti sa “va salvati” mergand sa vizitati acest muzeu 100% tehnic. Nu ca n-ar fi fost si doamne pe acolo, dar proportia de barbati era covarsitoare. Muzeul este situat intr-o cladire noua din zona vechilor docuri, cladire care respecta intrutotul arhitectura, materialele si culorile cladirilor din zona. Cand am vizitat muzeul, zona din jur era cam dezolanta fiind in plin proces de constructie, dar stiindu-i pe nemti cred ca acum totul e OK. Muzeul are nu mai putin de 10 etaje, lucru mai putin obisnuit la un muzeu si te gandesti ce ar putea fi expus ca sa umple atatea sali. Ei bine, cred ca nu exista ambarcatiune de pe lumea asta, din orice timpuri, care sa nu aiba macheta in acest muzeu, cu dimensiuni de la 2-3 cm si pana la cativa metri. Pe langa zecile de mii de machete mai poti vedea orice e legat de marinarie: unelte, arme, uniforme de pe tot globul, noduri marinaresti, steaguri, stegulete si dispozitive de transmisiuni pe mare, lunete, binocluri, instrumente vechi sau moderne de determinare a pozitiei pe harta etc. Au pana si o macheta a pachebotului Queen Elisabeth II amarat in port (sper ca termenul e corect), cu lungimea de vreo 4-5 metri si ce este cel mai interesant, e faptul ca totul e realizat din piese de Lego. Ma intreb cat a durat constructia machetei si cate zeci de mii de piese contine. La sectorul uniforme marinaresti din toate timpurile, le-am observat cu mandrie si pe cele ale Marinei Române, dar am fost un pic surprins ca au expus si vechile uniforme naziste. Sunt amintiri triste, dar totusi fac parte din istoria lor. Pe toti peretii sunt expuse tablouri cu picturi care reprezinta scene legate bineinteles de mare si marinarie: apusuri si rasarituri de soare pe mare, marea în furtună, diverse corăbii şi vapoare, bătălii navale, viata si munca marinarului pe corabie etc. Pot sa va spun ca toate picturile pareau originale si multe dintre ele erau superbe. Pentru exemplificare voi lasa “sa vorbeasca” foto pe care le voi posta. Afara, pe langa muzeu, pot fi admirate cateva ambarcatiuni in marime naturala, dar bineinteles ca din cele de dimensiuni reduse. Biletul costa 10 euro/pers si mi se pare foarte rezonabil ca pret. La casele de bilete au si un magazin tematic si nu numai de suveniruri, foarte bine garnisit cu lucruri de calitate. Pentru mine, care sunt afon in ale marinariei, singurii termeni de specialitate fiindu-mi familiari din carti sau de pe Discovery, Muzeul Maritim din Hamburg a fost o adevarata incantare, dar ma gandesc ce ar insemna pentru cei care au marinaria in sange ca pepsi70ro si laurentiucapac!

Muzeul miniaturilor - cum sa redevenim copii!

Daca vreti sa mai uitati de toate, daca vreti sa redeveniti pentru cateva ore copii, daca vreti sa va aduceti aminte de anii care nu se mai intorc, si mai ales daca veti ajunge prin Hamburg, trebuie neaparat sa vizitati Miniatur Wunderland sau Muzeul Miniaturilor. Locatia muzeului este in port, pe un canal al Elbei, intr-o cladire de caramida rosie care facea parte din vechile docuri ale orasului. Este patria trenuletelor electrice, visul nostru cel mai drag din copilarie. Nu stiu daca este si visul copiilor de acum, caci cu actualele jucarii moderne si, mai ales, cu calculatorul, e greu sa-i mai impresionezi cu ceva. Poti vedea sute, daca nu mii de trenulete (din acelea adevarate, nu chinezarismele de la noi de pe piata) care circula in toate directiile, chiar prin locuri surprinzatoare (de exemplu, pe o scara de acces intre etaje, o treapta este facuta din sticla si prin interiorul ei e montata o sina pe care circula trenuletele). Sunt construite la scara, cu detalii minutioase, portiuni intregi de orase din toata lumea (Hamburg, Las Vegas, Paris etc), zone naturale foarte cunoscute (Grand Canyon, Antarctica, Muntii Alpi, Florida, fluvii etc. ), constructii celebre (Cape Canaveral, poduri, porturi, castele, santiere navale, tuneluri, autostrazi etc. ). Poti gasi stadioane pline de mii de omuleti care participa la meciuri de fotbal sau la concerte, totul acompaniat de muzica respectiva si de jocurile de lumini. Si printre toate acestea serpuiesc zeci de km de sine pe care alearga neobosite puzderie de trenulete. Pe autostrazi si pe stradutele din orase sunt foarte multe masinute, multe dintre ele fiind dotate cu motorase si circuland de colo-colo. Nu spun, ca toate respecta culorile semafoarelor si semnificatia indicatoarelor! Iluminatul muzeului este astfel facut incat sa imite conditiile de zi dar si de noapte, cand se aprind puzderie de luminite de la ferestrele cladirilor, farurile trenuletelor si ale masinutelor, iluminatul stradal etc. O adevarata feerie! Proiectantii au dat de dovada de rabdare cata cuprinde pentru realizarea minutioasa a atat de multor lucruri foarte mici, de multa imaginatie si inventivitate, de cinism prin prezentarea de oameni morti, cimitire, inmormantari, executii si accidente grave de circulatie si chiar de umor prin amplasarea de omuleti in pielea goala sau perechi care fac sex prin boscheti. Sa nu va faceti griji pentru copii, caci la multitudinea de personaje, trenulete, masininute, cladiri etc, nu vor fi observate asa usor, incat sa va faca sa rositi, mai ales ca sunt si de dimensiuni reduse si sunt mai greu de observat. In multe locuri, veti observa niste butoane, pe care daca le apasati vor porni diverse mecanisme, macarale, masinute, rachete etc. Cel mai interesant loc este cel de la fabrica de ciocolata, unde poti vedea o linie de fabricatie si ambalare a unor tablete de ciocolata, si unde punctul final se afla in afara machetei, respectiva tableta fiindu-ti oferita automat cadou. Sa vedeti aici coada de copii, dar si de adulti! Pentru copii au o sala speciala cu jocuri interactive si cu un mic cinema. Daca va hotarati sa mergeti sa vizitati muzeul trebuie sa va rupeti cel putin vreo 3 ore din program, iar daca sunteti si cu copiii, sigur o sa stati 5-6 ore. Biletul de intrare costa 10 euro/adult si 5 euro/copil. Pentru copii care au maxim 1 metru inaltime accesul este gratuit...

Hamburg...........

Hamburg este şi port, aflându-se pe locul unde cele două râuri, Alster şi Bille, se varsă în fluviul Elba şi circulaţia între maluri se face prin multe poduri şi tuneluri. Am ajuns cu trenul, la gara centrală din oraş care se numeşte „Hamburger Hauptbahnhof”. Am găsit cu uşurinţă hotelul unde aveam cazare, acesta fiind relativ aproape de gară. În timpul rămas până la lăsarea serii, am pornit împreună cu cei doi colegi ai mei să descoperim ce se poate vizita în acest oraş. Nu am avut prea multe detalii despre obiectivele turistice din Hamburg însă ne-am orientat şi noi după locurile aglomerate. Străzile din oraş sunt foarte bine organizate. Deşi erau foarte multe maşini, se circula bine, fără aglomerări la stopuri sau în intersecţii. Pistele de biciclişti sunt bine delimitate şi erau chiar folosite, adică bicicleta este un mijloc de transport foarte utilizat acolo. Atât şoferii, bicicliştii, cât şi pietonii respectau cu stricteţe semnele de circulaţie şi semafoarele, nu am intîlnit acolo vacarmul din alte mari oraşe in care iţi era teamă să traversezi. Clădirile…nu am decât cuvinte de laudă la acest capitol. Foarte curate, extrem de bine întreţinute, aşa cum le e caracteristic nemţilor (cel puţin eu aşa cred). Am trecut pe lângă Teatrul German de Operă “Deutsches Schauspielhaus” care este situat în cartierul St. Georg. Apoi am văzut, din exterior, „Biserica St. Georg” şi un Muzeu dedicat lui Rembrandt. Deoarece timpul nu ne-a permis, nu am vizitat acest muzeu şi în interior, deşi mi-ar fi plăcut să o fac. O altă clădire care mi-a atras atenţia a fost biserica “Sacred Ekaterina's Church”, o biserică aflată în apropierea portului. Turla acestei biserici avea o formă diferită de turlele bisericilor obişnuite. Am ajuns la un moment dat într-o zonă mai degrabă pietonală, cu mulţi pomi şi terase la umbra acestora, dar şi cu magazine mai mult sau mai puţin ieftine sau accesibile. Mare parte a teraselor erau închise la prânz dar se animau mai ales seara, când foarte mulţi oameni se adunau acolo. Biserica „Sf. Petri Church” a fost distrusă în mare parte în marele incendiu din Hamburg din anul 1842 dar, binenţeles refăcută, fiind acum una dintre cele mai vechi biserici de acolo. Primăria “Rathaus Hamburg” este sediul guvernului din Hamburg, este situată în cartierul vechi din centrul oraşului. Această clădire are mai multe camere decât Palatul Buckingham. Dacă vă uitaţi pe o hartă a Hamburgului, veţi vedea o reţea intensă de canale şi multă apă, oraşul fiind situat, aşa cum am spus la început, la vărsarea celor doua râuri în fluviul Elba. Deoarece programul de muncă a fost foarte încărcat, nu am apucat să văd mai mult pe timp de zi. Însă sper ca într-o zi să ajung acolo cu familia, pentru a petrece câteva zile măcar şi pentru a vizita şi in interior bisericile şi muzeele existente în oraş. Pentru că Hamburg este un oraş care mi-a plăcut foarte mult!

Passau - orasul celor 3 rauri

De fiecare data cand calatorin in Europa, este obligatoriu sa ne oprim, macar pentru o zi, in Passau. Avem cel putin 2 motive: orasul este fantastic si shoppingul la fel. Pentru cei care calatoresc, de obicei Passau este doar un punct de trecere spre orase sau destinatii din Germania. De fiecare data cand calatorim nu facem rezervari la hoteluri, tocmai pentru a putea avea libertatea de a ramane mai mult intr-un loc care iti place. Exact un astfel de loc este Passau. Aveam cateva adrese de pensiuni dar am nimerit intr-o perioada in care in oras era nu stiu ce sarbatoare. Dupa vreo cateva pensiuni pline am rugat-o pe o tipa de la receptie sa ne gaseasca ceva de cazare. Foarte zambitoare a zis ca incerca sa gaseasca ceva. Cred ca a sunat cel putin in 7-8 locuri. Pana la urma a rezolvat. O buna prietena a ei lucra la ACHAT si reusise sa rezerve ultima camera si aranjase si patul suplimentar pentru copii. Si asta doar pentru ca o rugasem frumos! Si zambitoare tot timpul. Si cu bombonele pentru copii. Si ii spusesem dinainte ca suntem din Romania. Asta e Germania! Deci am stat 2 nopti la ACHAT hotel 3 stele si am platit 75 Euro/noapte. Cand am ajuns acolo a fost cu: "aaa, domnul Ene aveti rezervare... platiti la plecare, of course". Hotelul are parcare proprie si este practic la strada mare, la prima linie dreapta de la iesirea din autobahn. De la hotel mergeam cu autobuzul (1 euro) pana aproape in centru. De acolo, pe jos in numai 5 minute ajungi in zona pietonala, plina cu cafenele, berarii, carciumioare. Merg inainte, prin labirintul de stradute si, incet, incet, ajungi la Dunare. Exista un punct fantastic: este locul in care Dunarea se uneste cu Inn si Ilz. Iar pe malul de sus al Dunarii sunt aproxinativ 40 de biserici si catedrale care vegheaza deasupra orasului. Zona este plina de ambarcatiuni de toate soiurile, multe turistice care pot ajunge la mainz sau la Viena. Totul foarte tihnit si inconjurat de curatenia nemteasca. Am citit un alt post despre Passau si sunt extrem de surprins: mancarea este excelenta si foarte ieftina. In autogara din centru au niste combinatii de sucuri naturale ca in Asia. Si tot in centru, in zilele de vara fierbinti, toata lumea se racoreste in fantana arteziana... Pentru fete: in Passau - la intrare, nu in centru, exista cateva shopping malluri, nu foarte mari dar cu preturi excelente, in special pentru imbracaminte.

O vacanta frumoasa la Drachselsried - Padurea Bavareza

Am gasit intamplator o oferta buna si relativ ieftina pentru o vacanta pe care ne-o doream cat mai simpla dar in acelasi timp si interesanta: cazare 3 nopti, All Inclusive Light la Hotel Mariendorf - Drachselsried in Sudul Germaniei. M-am uitat repede pe harta, am vazut ca pana acolo e un drum de 6 ore cu masina (din Berlin), am vazut ca in zona Padurii Bavareze sunt si cateva lucruri interesante de vazut si de facut asa ca nu am mai stat pe ganduri si am cumparat biletele. Am plecat spre Drachselsreid in jurul orei 10 pentru ca ne-am facut o multime de bagaje gandindu-ma ca plecam la drum cu un copil mic de 1 an si jumatate (hainute, jucarii, medicamente etc.). Dupa ce toata lumea si-a ocupat locurile in masina am avut prima surpriza: GPS-ul nu recunostea adresa hotelului. Acest Drachselsreid este un satuc/oras cocotat pe niste dealuri in zona Padurii Bavareze. Pana la urma ne-am descurcat, am ajuns cu bine la hotel si, in ciuda asteptarilor, camera a fost curata, aerisita, cu priveliste spre padure, cu un mic balcon pentru lenevit, cu o piscina acoperita si apa relativ calda (22 grade), cu mancare excelenta dimineata si seara (la pranz nu am fost niciodata la masa). Micul dejun, in stil bufet suedez, era compus din mancare diversificata, de la cereale pana la oua fierte, iaurt, lapte, cafea, unt, paine intr-o mie de sortimente etc. Cina era organizata tot ca un bufet suedez insa de data aceasta bucatarul era cel care punea mancarea in farfurie, seara puteai alege din doua feluri de mancare (bune insa amandoua) si o supa. Ce vreau sa evidentiez e faptul ca mancarea a fost buna, proaspata, diversificata si suficienta, chiar daca nu cadeau mesele de incarcate ce erau (cum se intampla de exemplu la concediile AI din Turcia) :) Hotelul era dotat si cu o sauna si cateva aparate de fitness si, ce mi-a placut mie cel mai mult, o sala de joaca plina cu jucarii. Fetita noastra a fost incantata de aceasta sala de joaca. Cum spuneam, am stat aici doar 3 zile insa chiar si asa nu ne-am dorit doar sa mancam si sa dormim asa ca ne-am facut temele de acasa: unde mergem, ce vedem prin zona. Cand am ajuns acolo am descoperit o mica primarie (Rathaus) cu alte o multime de lucruri de vazut si de experimentat din zona. Din pacate am avut putin timp si am ales ce era mai interesant de vazut. Se stie deja ca sudul Germaniei e renumit pentru prelucrarea sticlei, asa ca in prima zi am vizitat un parc aparte in care puteai deopotriva sa cumperi obiecte decorative din sticla, sau doar sa te plimbi, sa hranesti cateva rate care alergau nestingherite pe pajiste, sa dai copilul in leagan si sa ii arati cateva animale (ponei, capre). Parcul se numeste Weinfurtner (cred), adresa de web este acelasi nume. de. Mi-a placut foarte mult acest parc si pentru ca multe obiecte decorative erau de sticla, sticla era colorata, combinata cu metal sau lemn etc. Daca ajungeti in zona merita vazut. In ziua in care l-am vizitat ploua asa ca ne-am intors de doua ori de la masina cand s-a oprit ploaia, atat de mult ne-a placut sa lenevim acolo In aceeasi zi consacrata sticlei am vizitat si Galeria de sticla Herrman, o colectie privata de obiecte de sticla, de la 10 euro o pereche de cercei simpli, banali pana la obiecte decorative de 5000 euro, toate erau expuse intr-o casa privata din acest orasel. Nu am cunostinte in domeniul artei dar mi-a placut mult ce am vazut acolo. Cum spuneam, galeria se numeste glasgalerie-herrmann. Intrarea nu costa nimic, suni la o usa, apare o doamna sofisticata ce te pofteste inauntru, te anunta unde poate fi gasita daca ai intrebari dupa care poti privi In voie intreaga galerie. Simplu, frumos si civilizat. Merita vazut si Glasstudio Fuchs, 94256 Zellertalstraße 6, Drachselsried. A doua zi am mers la Wald Wipfel Weg, o pasarela inalta, construita ca punct de observatie. Intrarea a costat 4.5 euro de persoana. Aici puteam merge numai pe pasarela sau apoi puteam face un traseu scurt prin padure, mai aveau doua tarcuri cu cateva Lame, un loc de joaca pentru copii si un restaurant Teresa pentru toata lumea. Privelistea a meritat toti banii insa au fost si alte lucruri interesante pe care le-am descoperit: animalele, traseul prin padure, binoclul pe care il puteai folosi fara vreo taxa suplimentara, parcarea gratuita (peste tot in Germania se plateste parcarea, uneori chiar si in fata blocului daca stai in centru). Intr-o alta zi ne-am plimbat intr-un parc de distractii Atractia parcului era un circuit destul de mare pentru niste carturi pe care le actionai individual. Bineinteles avand un copil atat de mic nu ne-am putut urca toti 3 insa sotul a fost incantat. Pretul la carusel era 2.3 euro/persoana. Aici am apreciat aici preturile mici (de inteles petnru ca nu era situate intr-un oras mare) si buna organizare (toate atractiile parcului costau 1 euro, pentru asta au fost instalate si masini de schimbat bani in monede). Toate functionau bine desi nu erau noi. In tarcul pentru animale mici: capre, ponei, rate etc. copii erau bine veniti lucru pe care eu nu l-am intalnit prea des in Romania. La noi totul e interzis “nu calcati iarba”, “nu puneti mana pe animale” (nu ma refer aici la tigri, lei si alte animale periculoase) Dupa ce excursia la Drachselsreid s-a terminat am plecat spre Passau, la 90 Km distanta. Nu mai scriu despre acest oras alte impresii pentru ca ele déjà sunt pe site, acesta a si fost motivul pentru care am ales sa mergem si noi la Passau. Vremea nu a fost asa de frumoasa pentru ca a plouat insa cu toate astea si noua ne-a placut Passau. Am stat la Hotel Achat, a fost o alegere foarte buna. Camera a fost spatioasa, curata, micul dejun bun si pretul ok: 66 euro/ cazarea si 7 euro/persoana MD. In drumul spre casa ne –am hotarat sa mergem si la Pullman City, un centru de distractii construit in stil western, american. Aici din pacate am fost total dezamagiti: de cand am ajuns am fost taxati cu parcare (2 euro). Intrarea in parc a costat 13 euro/persoana si din pacate am constatat ca parcul era numai o masina de facut bani. Desi se plateste mult la intrare, orice in interiorul parcului se plateste suplimentar: o plimbare cu poneiul pentru copil costa 4 euro, o gramada de restaurante (fast food dar si pizzeria) te asteptau sa lasi si acolo bani. Putine de vazut si mai ales de facut in acest parc, prea scump pentru ce ofera, nu il recomand.

Cel mai întins castel din Europa - Burghausen

Nu-mi place să conduc pe ploaie şi din păcate de asta am avut parte de-a lungul Austriei, este foarte stresant să depăşeşti un TIR la peste 100 km/ora, care lasă în urma lui un nor de particule de apă, mai ales dacă în faţa ta pe banda din stănga se mai afla o maşina, totul este doar o abundenţa de particule umede şi o cascadă care se revarsă pe parbriz şi singurele călăuze rămân doar luminile roşii ale maşinilor din faţă, yeeehh... groaznic mai ales că parcă toate tirurile din lume se găsiseră să plece la drum în acea zi!!! Însă totul este efemer în viaţă şi păna la urmă ˝înotând¨ prin urgia umedă de început de noiembrie ne-am apropiat de graniţa cu Germania, ploaia a mai cedat şi ea şi de comun acord ne-am hotărât să repetam experienţa din septembrie, atunci cand in drumul spre vestul Germaniei am părăsit autostrada şi am ales să mergem pe ˝Land Strasse˝ pe directia Ried-Braunau-Muldorf-Munchen, şuntând clasicul traseu prin Salzburg. Buuunn... iata şi primele veşti bune, în preajma orasului Braunau la benzinării combustibilul era mai ieftin cu aproape 20 de cenţi/litru decât pe autostradă şi in plus soarele a răsărit timid după norii cenusii, aşa ca am făcut plinul la o benzinărie Shell (1,409 euro/ litru... incredibil!!!) moment în care mi-a atras atenţia un poster... un poster care reprezenta un burg luminat care avea inscripţia ¨ Cel Mai Lung Castel Din Lume˝ şi o denumire BURGHAUSEN... !!! Uau... aşa ceva nu puteam să ratez!!!... Am scos harta şi am întins-o căt era de mare pe capota maşinii... şi ce să vezi? Acest Burghausen se afla la doar căteva zeci de kilometrii departare, a fost de ajuns doar să-mi intersectez privirea cu cea a prietenei mele şi i-am citit în ochii acesteia aceaşi dorinţa de... nou, de inedit, de curiozitate, de nerăbdare... şi ce dacă mai aveam de strabătut 500 de kilometrii, ştiam unde vrem să ajungem, nu ne grăbea nimeni, aşa că... hai să ne bucurăm de ceva nou!!! Ştiu din experienţa proprie că în general parcarea maşinii în Germania este o problema, nu a fost cazul în Burghausen, orasul dispune de o parcare subterana imensă, şi spre marea mea satisfacţie, gratis, atenţie însa, există o zona din această parcare în care staţionarea este interzisă mai mult de 2 ore, scrie explicit în limba germană că dacă parcaţi acolo trebuie să lăsaţi pe bord inscripţionată ora la care aţi parăsit maşina (în acest sens există la vănzare din plastic sau carton nişte dispozitive care pot fi fixate să indice o anumită ora) În această parcare subterană exista indicatoare care să vă ghideze spre ieşirea cea mai apropiată de intrarea spre burgul medieval. Burghausen a fost o surpriză plăcuta, au fost cateva ore de relaxare totală, o plimbare printre metereze, fortificaţii, turnuri ţuguiate, o plimbare prin aerul rece şi tare de noiembrie în decorurile toamnei bavareze pigmentată în nuanţe de roşu, ocru, verde şi auriu. Castelul este amplasat pe culmea unui deal, practic din punctul de intrare în incinta vechiului burg, păna să ajungi în curtea castelului treci prin 5 curţi fortificate care se întind pe mai bine de un kilometru, trecerea dintr-o curte în alta se face prin construcţii de piatră, adevărate porţi care delimitau aceste curţi interioare, se păstrează în condiţii foarte bune o serie de clădiri care în trecut aveau diverse intrebuinţări, brutărie, grajduri, etc, in a II-a curte există o capela din secolul 16, in curtea IV-a vechiul arsenal a fost transformat în restaurant, în partea de nord dincolo de vechile ziduri de apărare exista căteva alei unde din loc în loc sunt banci pe care călătorul se poate odihnii şi admira oglinda verzuie a lacului aflat în apropiere. Din loc în loc în zidurile de apărare din partea de sud există nişe prin care se poate admira oraşul vechi. Chiar m-am întrebat în sinea mea odată ajuns în Burghausen, unde este orasul vechi pentru că totul părea nou, bulevarde largi, clădiri noi cu multă sticlă, oraşul vechi l-am descoperit de sus din cetate (este separat de orasul nou, aşezat între dealul pe care este construit castelul si râul Salzach (graniţa naturala cu Austria), apoi de la intrarea în castel există o potecă care coboară spre oraş, pe acolo am mers şi noi însă am realizat ca avem mult de mers păna la maşina aşa că m-am mulţumit doar să arunc o privire rapidă în treacăt caselor construite în stil renascentist, baroc si roccocco, oricum m-a impresionat acest oras, are acel farmec al orăşelelor cochete, liniştite, dichisite din Europa centrală în care parcă locuitorii nu au nici o grijă decăt să stea la taclale în timp ce privesc dincolo de rău spre Austria. Prima menţionare a oraşului datează din anul 1025, Burghausen devine in secolul 13 a doua reşedinţă a ducilor de Bavaria în secolele 14,15,16 şi-a datorat prosperitatea taxelor încasate pe comerţul cu sare din zona Hallein (din Austria de azi) burgul căpătând reputaţia de ¨Cetate imposibil de cucerit˝ insă din anul 1594 an în care monopolul asupra comerţului cu sare intră direct in visteria ducala, orasul va cunoaşte un declin social economic care va dura peste 300 de ani. Nouă însă ne-a făcut bine acest popas, am plecat de acolo cu promisiunea că intr-o zi vom reveni pentru alte căteva ore de desfăţ al simţurilor acolo în Burghausen.

Castelul din Heidelberg

Am vizitat castelul din Heidelberg de 3 ori, in 2005,2007 si 2009. Deoarece imi place istoria, in Germania am cautat sa vizitez obiective cu incarcatura istorica, castelul din Heidelberg este unul dintre ele. Si tot de aceea o sa va plictisesc cu putina istorie. Germania a dominat Europa centrala mai mult de o jumatate de mileniu, intre secolele 10 si 16, si asta prin intermediul "Sfantului imperiu roman de natiune germana". Pentru a avea legitimitate, Imperiul a fost legat in tot acest timp de papalitate. Acest imperiu avea si un aspect democratic: imparatul era ales de principii electori. Erau 7 principi electori care conduceau fiecare un principat din Europa centrala si teoretic vorbind, fiecare avea sansa de a ajunge imparat. Palatinatul era unul din aceste principate, ce cuprindea zona Rinului superior. Timp de cateva secole castelul din Heidelberg a fost resedinta principelui elector al Palatinatului. Constructia initiala a castelului a fost un fort de aparare al orasului Heidelberg, fiintata la inceputul secolului 13. Abia in secolul 15 s-a transformat intr-un castel, cu functia de resedinta pe langa cea de aparare. In secolul 16 castelul s-a extins, castigind mult si la partea artistica. In acest secol s-au construit principalele cladiri care i-au dat forma pe care o putem vedea si astazi. Dar a venit fatidicul secol al 17-lea in care castelul a primit 2 lovituri: distrugerile datorate razboiului de 30 de ani, din prima jumatate a secolului, si lovitura decisiva, primita in 1689 de la francezi. Ministrul francez de razboi de la acea vreme, Francois Louvois tocmai isi enuntase doctrina de razboi a pamintului parjolit, prin care se cerea distrugerea totala a tuturor obiectivelor inamice intr-un razboi. Generalul Ezechiel du Mas a pus perfect in aplicare aceasta doctrina in razboiul prin care a cucerit Palatinatul. El a ordonat devastarea orasului Heidelberg si distrugerea castelului prin dinamitare. Castelul avea sa ramana o ruina mai mult de 2 secole. Dar o ruina care a inspirat multi aristi si chiar a ajutat la dezvoltarea unui curent artistic: romantismul. Abia in secolul 20 a fost reconstruita o parte a castelului, dar cea mai mare parte este in ruina si in ziua de azi. Era o frumoasa zi de toamna cand am vizitat pentru prima data castelul. Am urcat pe drumul pietruit ce duce la castel. Am platit biletul de intrare (4euro), am trecut printr-un gang si am ajuns in curtea interioara a castelului. Este o adevarata lume aceasta curte interioara, inconjurata de tot felul de cladiri medievale, unele in ruina, altele in "stare de functionare". Cea care iti ia ochii este impresionanta fatada a cladirii lui Friedrich, in partea de nord a curtii, cu cele 4 nivele ale sale ce contin fiecare statuile principilor electori si a altor personalitati, intre ferestrele frumos ornate. Aproape fiecare cladire a fost construita de un alt print elector, care da si numele cladirii. Astfel in partea de vest a curtii, una din cladiri este cladirea lui Ottheinrich, care are o frumoasa fatada in stil renascentist, cu statui care infatiseaza zeitati antice si personaje biblice. Parterul acestei cladiri este in stare buna, dar etajele 1 si 2 arata niste ferestre prin care se poate vedea cerul liber. Tot pe latura estica se afla si clarirea lui Ludwig, care insa este o ruina, asa cum este si cladirea bibliotecii, aflata pe latura vestica a curtii. In partea de sud-vest a curtii se afla cladirea Ruprecht, in stare buna, care se pare ca este cea mai veche cladire functionala a castelului (sec. 15). Aceasta se vede si dupa aspectul simplu, mai putin elaborat a acesteia. Aici este intrarea pentru turul interior, care are loc din periodic, alternativ cu ghid german sau englez si costa 3euro. Este foarte recomandabil sa faceti acest tur, merita. M-am inscris si eu la turul in engleza de la ora 2, dar pana atunci mai erau aproape 3 ore, asa ca am continuat explorarea. Am parasit curtea interioara a castelului prin latura de sud, prin portalul turnului cu ceas si pe podul care trece peste santul de aparare al castelului. De fapt acest portal este a doua intrare in castel, asa ca a trebuit sa verific daca mai am biletul, ca sa ma pot intoarce inapoi la turul interior. Aici afara din curtea castelului erau 2 obiective: in stanga era asa zisa "gradina" a castelului, iar in dreapta era esplanada cu poarta Elizabeth. Aceste 2 obiective, destul de interesante, sunt gratuite. Eu am luat-o la stanga, atras fiind de pajistea verde, stil englezesc, pe care se gaseau din loc in loc copaci si bancute. Am trecut pe linga coltul sud estic al castelului, care oferea o imagine impresionanta: turnul explodat. Nu imi venea sa cred cum un turn cu ziduri groase de piatra de 5 metri a fost despicat in urma exploziei declansate de francezi si cum o intreaga parte a turnului a cazut la picioarele acestuia. La capatul gradinii, pe partea stanga, incepea o alee, care permitea sa vezi in toata splendoarea ei latura estica a castelului, in ruina. La capatul aleii era o zona in care aveai o priveliste deosebita asupra raului Neckar si a orasului Heidelberg. Distantele nu sunt mici, asa ca m-am grabit sa ma intorc ca sa pot vedea si esplanada. Aceasta este o portiune destul de lata, care pare ca este situata pe meterezele zidului vestic de aparare a castelului. Este despartit de castel prin asa numitul sant de aparare, care din cate am inteles avea si alte intrebuintari. Intr-un colt se vedea turnul detinutilor care avea ca singura cale de acces fereastra, asta pentru a ingreuna eventualele evadari. De cealalta parte aveai o priveliste splendida asupra orasului Heidelberg. In capat se aflau ruinele asa numitei cladiri englezesti, cu ferestre prin care se vedea cerul albastru. M-am intors in curtea interioara si am intrat in cladirea Ruprecht, de unde a inceput turul castelului. In aceasta veche cladire, dupa prima sala cu armura si statuia principelui Ludwig, am intrat intr-o mica sala in care era o macheta cu imaginea castelului asa cum arata el inainte de a fi distrus. Macheta era luminata in interior si dadea voie imaginatiei sa zburde in vremurile cu principi si calesti. Am vazut si schema frumoasei gradini, plina cu arbori grupati in parcele cu forme geometrice, care a fost realizata la inceputul secolului al 17-lea. Si toate acestea, castelul si gradina, aveau sa fie distruse de Ezechiel de Mas, care a devenit astfel, zicea ghidul, timp de secole, fantoma sperietoare atat pentru copiii cat si pentru adultii orasului Heidelberg. Am trecut prin camere si coridoare, prin zone mai mult sau mai putin in ruina, ghidul ne-a aratat chiar si un loc care se spune ca este primul closet cunoscut dintr-un castel. Am ajuns si intr-o sala de banchete, in care ni s-a arata o instalatie, un fel de pompa, prin care se tragea vinul din butoaiele din pivnita direct in sala de mese. Si in final am ajuns in cladirea Friedrich, a carei camere de la parter sunt renovate si mobilate. Coridorul din care se poate accesa fiecare din aceste camere are un tavan splendid decorat si aici se pot vedea statuile principalilor principi electori care au construit si au trait in acest castel. Camerele au in interior usi decorate, mobilier vechi din lemn, si unele au ferestre cu vitralii. In una din camere era o frumoasa soba de teracota care avea pe una din laturi lipita o scara de teracota, unde se pare ca se instalau domnitele in iernile friguroase, la caldura focului. Acesta a fost punctul culminant al turului interior, care s-a terminat apoi in capela castelului. Aici ghidul a spus ultimele cuvinte si apoi ne-a urat la revedere, postindu-se in fata usii cu mana intinsa. Fiecare i-a pus o moneda in palma, dar se pare ca era un obicei local si nu parea sub nici o forma degradant pentru ghid. Conform ultimelor indicatii ale ghidului am vizitat apoi pivnita cu butoaiele imense de vin. Cica aici se adunau birurile platite in vin de supusii principelui. Unul din principi, Ottheinrich se pare, avea faima ca nu se atinge niciodata de apa, ci numai de vin, atat la baut cat si la imbaiat. Se pare ca moartea lui relativ prematura s-a datorat tocmai acestor excese. Marele butoi are o capacitate de aproximativ 200 de tone si are anexata o scara si o platforma deasupra, folosita uneori pentru dans. Am iesit cam ametit dupa acest tur de forta de peste o ora. Am zabovit cateva minute in curtea interioara, care era plina de turisti la acea ora. Am vazut foarte multi asiatici in acea zi in castelul din Heidelberg. Am continuat cu vizitarea expozitiei de farmacie care se afla in subsolul cladirii Ottheinrich. Este interesant de vazut atat multitudinea de recipiente si instrumente cu care se facea farmacia in evul mediu cat si dispunerea si arhitectura incaperilor de la subsol. Mai ramasese un singur lucru de vizitat: Marea terasa. Aceasta se afla in exteriorul curtii castelului si era marginta de cladirea Friedrich. Aceasta ii dadea un aer de autenticitate si nu era greu de imaginat cum principii si suitele lor din vremuri de mult apuse stateau pe aceasta terasa, asa cum stateam si noi, si admirau formidabila priveliste care se desfasura la poalele castelului. Opt ore a durat vizita la castelul din Heidelberg. Dar au trecut ca prin vis, si au lasat o amintire de nesters. Nu degeaba am repetat inca de 2 ori experienta vizitei la castel, si probabil as mai face-o, daca as mai avea ocazia!

Heidelberg - die Stadt der Romantik

Am primit “reclamatii” ca nu as fi destul de romantic, asa ca, profitand de cateva zile libere, am incercat sa demonstrez contrariul si am scos-o pe “reclamanta” la o plimbare prin “Die Stadt der Romantik” (Orasul Romantismului), adica prin Heidelberg, unul dintre cele mai frumoase orase germane, celebru in intreaga lume datorita ruinelor castelului principilor electori ai Palatinatului si celei mai vechi universitati germane. Citisem undeva ca din cauza fluxului mare de turisti, parcarile din Altstadt (Orasul Vechi) nu sunt suficiente, asa ca, indemnat si de pretul de 1,50 euro/ora al acestora, am ales sa las masina pe o strada (Kurfürsten-Anlage), unde parcarea era gratuita. Decizia a fost inspirata, mai ales ca strada respectiva este foarte aproape de Hauptbahnhof (Gara principala), si cu putin noroc am gasit si singurul loc liber de parcare. La gara se afla un centru de informare turistica, de unde am cumparat cu 11 euro “Heidelberg BeWelcomeCard“ valabil o zi (exista carduri si pentru mai multe zile), care, pe langa accesul gratuit in mijloacele de transport in comun, mai include intrarea gratuita la castel, transportul gratuit cu funicularul pana la castel, reduceri la muzee si alte tururi, reduceri la cateva restaurante si la suvenirurile cumparate din centrele de informare turistica. In plus mai primesti gratuit si o harta a orasului cu principalele atractii turistice. De la gara am luat autobuzul 32 si am coborat in Universitätsplatz (ultima statie), care, fiind situata in centrul orasului vechi, constituie un punct foarte bun de plecare in explorarea orasului. Imediat ce cobori din autobuz te lovesti de primul obiectiv turistic major, die Alte Universität (Vechea Universitate), o cladire baroc de 2 etaje cu multe ferestre si cu un turnulet cu ceas, in fata careia se afla Löwenbrunnen (Fantana Leului). Heidelberg este un prestigios centru universitar german, aici fiind intemeiata, in anul 1386, prima universitate germana, unde studiaza astazi in jur de 30.000 de studenti. Cladirea Vechii Universitati, construita intre anii 1712-1728 la initiativa Princepelui elector Johann Wilhelm, gazduieste astazi Muzeul Universitatii si o superba Aula cu decoratiuni din lemn si picturi murale. Tot in Piata Universitatii se afla si die Neue Universität, pe care sta scris (deasupra intrarii principale si sub statuia Atenei, zeita intelepciunii) „Dem lebendigen Geist“, o dedicatie spiritului viu. In curtea interioara a universitatii se afla Hexenturm (Turnul vrajitoarei), singurul turn medieval care s-a mai pastrat din vechile fortificatii ale orasului si care a fost folosit ca inchisoare pentru femei. Tot in zona Universitatii se mai gasesc: - Biblioteca universitara, o cladire impresionanta construita intre anii 1901-1905 in stil modern cu elemente renascentiste germane si franceze; - Peters Kirche, cea mai veche biserica din Heidelberg, datand din secolul al 12-lea. Aici se afla si mormantul primului rector al Universitatii, Marsilius von Inghen; - Jesuitengymnasium, o cladire in stil baroc care a gazduit in secolul al 19-lea biblioteca si Collegicum Academicum, folosit de iezuiti pentru a recruta noi membri; - Studentenkarzer, folosita intre anii 1712-1914 ca inchisoare pentru studenti. Se pare ca studentii care abuzau de licorile bahice si tulburau linistea publica aveau aici asigurata cazarea doua saptamani, iar daca te mai certai si cu “Garcea” care venea sa te aresteze mai primeai un bonus de 2 saptamani. - Biserica iezuita, o biserica in 3 nave in stil baroc, a carei constructie a inceput in 1712 si a durat 150 de ani. Am hotarat ca din Piata Universitatii sa mergem direct la castel. Pentru restul orasului mai aveam destul timp, insa castelul se inchidea la ora 18:00. Cu harta in mana, ne-am amestecat printre turisti si am luat-o la pas pe stradutele inguste, marginite de cladiri vechi de sute de ani, dar foarte bine ingrijite. Sunt atatea de vazut in orasul vechi, incat fara harta risti sa treci pe langa foarte multe obiective turistice fara sa bagi de seama. Pana sa ajungem la castel ne-am oprit in Kornmarkt, o frumoasa piata care ne-a facut imediat sa ne abatem de la drum si de unde se pot admira si ruinele castelului. In partea vestica a pietei se afla palatul printului Karl, care, pana in 1978, a fost cel mai luxos hotel din Heidelberg, in care au stat multi oameni celebri ai secolului al 19-lea. In Kornmarkt se afla si celebra statuie a Madonnei – nu a cantaretei :) -, de fapt o replica a acesteia, pentru ca originalul se afla la Kurpfälzisches Museum. Din Kornmarkt la castel se ajunge relativ repede. Tinand cont de conditia fizica a fiecaruia fie alegi urcatul in 10 minute a 303 de scari, fie folosesti funicularul modern. Noi eram atat de distrasi de ruinele castelului, incat am trecut pe langa statia funicularului fara sa bagam de seama. La intoarcere nu aveam sa mai ratam funicularul. Am ajuns la castel in momentul in care o armata de asiatici lua cu asalt castelul, nu sa-l cucereasca (de asta s-au ocupat francezii), ci sa-l viziteze. Cu un numar de 3 milioane de vizitatori anual, ruinele castelului din Heidelberg concureaza cu Acropole din Atena si Versailles la categoria “cele mai vititate locuri din Europa”. Dupa ce treci podul de piatra, ajungi prin Poarta turnului din piatra rosie, in curtea interioara a castelului, centrul complexului de cladiri construite la ordinele Principilor electori. Desi castelul se prezinta sub forma de ruine, cladirile din curtea interioara sunt superbe. Ma intreb cum ar fi fost daca s-ar fi pastrat intact castelul. Castelul apare ca o constructie neuniforma, un amestec de stiluri – la vest si sud predomina stilul gotic, in timp ce in nord si est te impresioneaza fatadele in stil renascentist si baroc ornamentate cu figuri sculptate. Acesta este rezultatul unei constructii ridicate de-a lungul a trei secole, asupra careia diferiti Principi electori si-au lasat amprenta. Dupa ce intri in curtea interioara, in partea stanga descoperi cladirea Ruprecht-una dintre cele mai vechi cladiri (secolul al 15 lea) -, numita astfel dupa Principele elector Ruprecht al III-lea. Deasupra intrarii in cladire sunt sculptati doi ingeri gemeni care tin in maini o coroana de flori, in centrul careia se afla un compas. Legenda spune ca cei doi gemeni veneau in fiecare zi sa-si viziteze tatal, architectul-sef care se ocupa de constructia cladirii. Intr-una din zile, cei doi baieti si-au pierdut vietile cazand de pe schelele castelului. Asta a dus si la incetinirea lucrarilor deoarece tatal lor impletea in fiecare zi o coroana de flori pe care o depunea la mormatul copiilor. Intr-o noapte, cei doi copii i-au aparut in vis sub forma de ingeri, iar cand s-a trezit a gasit la marginea patului coroana de trandafiri pe care o depusese pe mormant. Architectul-sef a trecut imediat la lucru si si-a sculptat baietii tinand in maini coroana de trandafiri, in centrul careia a plasat compasul, simbolul meseriei sale. Tot in partea stanga se afla si Frauenzimmerbau – cladirea in care locuiau femeile de la curte. Din aceasta cladire se mai poate vedea astazi doar parterul, unde se afla Königssaal (Salonul regelui), care a fost folosita initial ca sala de ceremonii, apoi ca o sala unde se desfasurau turnirurile dintre cavaleri si mai apoi aici au fost amplasate ateliere. Intre Frauenzimmerbau si cladirea Ruprecht se afla ramasitele Bibliotecii, ridicate in timpul lui Ludwig al V-lea. In partea centrala se afla cladirea Friedrich, de fapt prima cladire care iti apare in fata in momentul in care treci prin Poarta turnului. Constructia ce poarta numele princepelui Friedrich al IV-lea a fost ridicata intre anii 1601-1607 si te incanta cu o fatada superba decorata cu statui care ii reprezinta pe predecesorii lui Friedrich. Printr-un pasaj am ajuns in spatele cladirii Friedrich, pe o terasa care ne-a oferit o imagine panoramica superba asupra orasului strabatut de raul Neckar. Situata in partea dreapta, cladirea Otto-Heinrich este un exemplu de architectura germana renascentista. Fatada este decorata cu sculpturi ce repezinta figuri din Noul Testament si lumea zeilor antici. Astfel la parter sunt reprezentati Josua, Samson, Hercule si David. Urmatorul etaj este dedicat celor cinci virtuti-Taria sufleteasca, Credinta, Dragostea, Speranta si Dreptatea, iar zeii antici Saturn, Marte, Venus, Mercur, Diana, Apollo si Jupiter sunt sculptati la etajul superior. In cladirea Otto-Heinrich am vizitat si Muzeul de farmacie german, unde am putut admira o colectie de echipamente, instrumente de laborator, carti si medicamente care te poarta prin istoria farmaciei din Evul Mediu pana in secolul al 19-lea. Am parasit curtea interioara, insa nu inainte de a trece si prin pivnita castelului unde am urcat pe un butoi gigant de 7 metri inaltime si o capacitate de 221.725 litri. De la Poarta turnului am facut drepata pe una din aleile castelului si am ajuns la Elisabethentor (Poarta Elisabetei). Poarta, care are forma unui arc de triumf, a fost construita intr-o singura noapte, fiind cadoul princepelui Friedrich al V-lea pentru sotia sa, Elisabeta Stuart (fiica regelul englez Iacob I) cu ocazia implinirii varstei de 20 de ani. Prin Elisabethetor se ajunge in Stückgarten, un spatiu transformat de Friedrich in gradina de relaxare pentru sotia sa. De aici se pot vedea ruinele cladirii englezesti, ridicata de Friedrich al V-lea in scop rezidential si Dicker Turm, un turn inalt de 40 m cu pereti grosi de 7 m, care insa nu au constituit o problema pentru francezi, care l-au aruncat in aer. Astazi mai puteti vedea doar o parte din el. De pe latura vestica a gradinii se poate vedea o alta imagine panoramica a orasului vechi, unde dintre cladirile acoperite cu tigla de culoare rosie se ridica mareata Heiliggeistkirche (Biserica Sf. Duh). Vizita la castelul Heidelberg am incheiat-o cu o plimbare pe aleile gradinii, una dintre cele mai célèbre gradini ale vremii respective, considerata a opta minune a lumii. De la castel am vrut sa urcam pe Königstuhl (Tronul regelui) - un munte de 500 si ceva de metri-si sa savuram privelistea unica asupra zonei. Asa ca ne-am indreptat spre statia funicularului aflata la cativa metri de castel si am urcat pana la Molkenkur. Aici ar fi trebuit sa schimbam funicularul si sa urcam pana pe Königstuhl, insa cum biletul de la castel nu acoperea decat costul calatoriei pana la Molkenkur, iar pentru Königstuhl trebuia sa scoatem alt bilet care era destul de scump (12 eur/persoana), am facut cale intoarsa. Oricum nu era momentul potrivit de urcat pe munte deoarece deasupra orasului se adunasera nori negri, iar cand am ajuns noi in statia din Kornmarkt ploua torential. Cum ne era prea foame, nu am mai avut rabdare sa se opreasca ploaia si ne-am trezit alergand prin ploaie pe stradutele din Heidelberg, in cautarea unui restaurant. Am ajuns intr-o cofetarie, unde toate mesele erau déjà ocupate, asa ca am mai dat o tura prin ploaie pana ce am descoperit Goldener Falke, un hotel din Marktplatz, la restaurantul caruia am mancat cel mai mare snitel vienez din viata mea (12 euro snitelul cu cartofi prajiti, sos de ciuperci si salata). Cand am terminat si noi de mancat, numai bine se oprise si ploaia asa ca am luat-o din nou la pas pe stradutele vechiului oras. Daca tot eram in Marktplatz am inceput de aici cu cele doua cladiri emblematice ale pietei-Primaria si Heiliggeistkirche (Biserica Sf. Duh). In centrul pietei sta de veghe insusi Hercule, care, cocotat deasupra fantanii care ii poarta numele, priveste catre turistii care savureaza un pahar de bere la terasa din fata sa. In trecut, in Marktplatz se tineau procesele publice si se mai ardea cate o vrajitoare sau un eretic. Din Marktplatz am ajuns la Haus zum Ritter, aflata chiar vis-à-vis de intrarea principala in Biserica gotica dedicata Sf. Duh, si care te incanta cu o superba fatada renascentista. Haus zum Ritter este cea mai veche casa privata (ridicata in 1542) care a scapat din razboaiele secolului al 17-lea fara mari stricaciuni. Dupa ce Heidelberg-ul a fost distrus in 1693, aceasta a fost sediul primariei pentru zece ani, iar astazi puteti innopta aici, deoarece functioneaza ca hotel. Langa Haus zum Ritter se afla Meder’sches Haus, o alta cladire veche din secolul al 18-lea, care o are sculptata, la unul din colturi, pe Fecioara Maria. Ne-am plimbat in continuare pe stradutele aflate la vest de Marktplatz, pe Untere Strasse unde se afla Palatul Rischer construit in 1711, fosta locuinta a arhitectului Rischer care a jucat un rol important in reconstructia orasului; pe Pfaffangasse unde se afla Casa memoriala Friedrich Ebert, primul presedinte al Republicii de la Weimar (1919-1925); prin Heumarkt unde se afla o fanta moderna. Din Heumarkt ne-am indreptat spre rau si urmand cursul Neckar-ului am ajuns la Brückentor, o poarta construita intre anii 1786-1788 prin care am trecut in drumul nostru spre Alte Brücke sau Karl-Theodor-Brücke, podul vechi ridicat peste raul Neckar, un loc plin de romantism de unde se pot admira si ruinele castelului. Calatoria a continuat pe partea cealalta a Neckar-ului, dupa care am traversat iar Neckar-ul si am ajuns in partea estica a orasului vechi, la Karlstor, un arc de triumf ridicat, intre anii 1775-1781, in onoarea princepelui Karl Theodor. De la Karlstor pasii ne-au purtat pe Hauptstrasse, cea mai lunga strada pietonala din Germania, de unde, dupa scurte opriri la Haus Buhl, din gradina careia Printesa Liselotte fura cirese, si Palatul Weimar, o cladire baroc din secolul al 18-lea care astazi gazduieste Muzeul de etnologie, am ajuns in Karlsplatz, o piata in centrul careia se gaseste o fantana moderna dedicata cosmografului Sebastian Münster. Karlsplatz este marginita in latura sudica de Palatul Marelui Duce construit in 1717 si care, astazi, este sediul Academiei de Stiinte, iar in partea Nordica de Palatul Boisseree, cladire inchiriata de fratii Sulpiz si Melchior Boisseree pentru a gazdui colectia lor de picturi germane.

Promenadă în Leipzig

Cine nu a auzit de Leipzig? Pe numele lui vechi, Lipsca, nume dat de întemeietorii slavi aşezaţi aici de prin secolul al VII-lea, oraşul a devenit, începând cu secolul al XVI-lea, unul din cele mai importante centre comerciale ale Europei. De altfel, românii au continuat să-i spună Lipsca, mult timp după ce nemţii i-au schimbat numele în cel actual. De la numele slav al Leipzig-ului se trage şi numele celebrei străzi a Bucureştiului, Lipscani, unde, până în perioada interbelică, se aflau magazine ale comercianţilor ce aduceau mărfuri din oraşul german. Istoria Leipzig-ului este legată de numele lui Martin Luther, Johann Sebastian Bach, Johann Wolfgang von Goethe, Richard Wagner, Felix Mendelssohn Bartholdy, Robert Schumann, de unde se vede că cele mai importante două aspecte ale oraşului cu o populaţie de jumătate de milion de locuitori sunt cel comercial (renumit centru expoziţionl) şi muzical (Opera, cu o vechime de peste 300 de ani, celebra orchestră simfonică Gewandhaus, cu o vechime de peste 250 de ani şi Conservatorul, cu o vechime de peste 150 de ani). Între comerţ şi muzică însă, oraşul are şi alte numeroase repere. Să ne gândim, de exemplu, numai la faptul că, doar cu ceva mai mult noroc, el ar fi putut fi, anul acesta, gazda Jocurilor Olimpice, în locul Londrei. Toate aceste aspecte m-au făcut ca, în vara anului 2010, să decid că merită să fac un mic ocol, între Berlin şi Dresda, pentru a vizita celebrul oraş. Prima zi am dedicat-o Grădinii Zoo şi Monumentului Bătăliei Naţiunilor, cea de-a doua zi fiind dedicată în întregime plimbării prin centrul istoric al oraşului. Aşadar, dis-de-dimineaţă, am plecat de la hotel şi ne-am oprit direct în parcarea subterană Marktgalerie (Thomasgasse, nr. 2), situată într-o poziţie excelentă, în centrul oraşului, unde se găsesc majoritatea obiectivelor turistice ale acestuia. Am ieşit chiar în colţul sud-vestic al Marktplatz, altădată piaţă de mărfuri, loc de execuţii publice, de manifestaţii şi întruniri, astăzi loc de festivităţi, manifestări culturale, piaţă de Crăciun şi multe altele. De formă dreptunghiulară, cu laturile mari orientate aproximativ pe direcţia nord-sud, piaţa are pe marginile sale două clădiri istorice. Pe latura de nord se află Alte Waage (Vechea Casă a Cântarului), construită la jumătatea secolului al XVI-lea. A fost distrusă în bombardamentele din 1943, dar a fost refăcută după război, respectându-se aspectul original. Cea de-a doua clădire importantă din Marktplatz este Altes Rathaus (Vechea Primărie), situată pe latura estică a pieţei. Clădirea a fost construită cam în acelaşi timp cu Alte Waage, de către acelaşi arhitect, Hieronymus Lotter. De la începutul secolului al XX-lea, odată cu mutarea Primăriei într-un nou sediu, clădirea a devenit sediu al Stadtgeschichtliches Museum Leipzig (Muzeul de istorie al oraşului). Altes Rathaus are un pasaj ce permite trecerea pe latura estică a clădirii şi intrarea într-o altă piaţă, Naschmarkt, "în oglindă", faţă de Vechea Primărie. În partea de nord a acestei pieţe se află Alte Handelsbörse (Vechea Bursă), o clădire frumoasă, construită în stil baroc, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi utilizată în prezent ca sală de concerte şi pentru alte evenimente. În faţa clădirii se găseşte statuia lui Johann Wolfgang von Goethe, comemorând anii de studenţie de aici ai acestuia. Pe latura estică a pieţei se găseşte o clădire masivă, ce găzduieşte în prezent un hotel de lux, Steigenberger Grandhotel Handelshof. Anterior, clădirea construită în 1908, a fost utilizată drept centru expoziţional. Pe latura sudică a pieţei, traversând Grimmaische Straße, se ajunge la un vestit pasaj acoperit, în stilul Pasajului Victoriei, din Bucureşti. Am văzut multe astfel de pasaje, prin multe oraşe europene, dar o aşa de mare densitate ca în Leipzig nu cred că mai există altundeva. Pasajul de care este vorba aici, în lungime totală de 140 m, este Mädler-Passage. Dincolo de importanţa sa ca centru comercial, în care se găsesc magazine, restaurante şi spaţii expoziţionale şi pentru alte scopuri, pasajul este renumit pentru că aici, chiar spre intrarea nordică (cea dinspre Naschmarkt), se află Auerbachs Keller. Pivniţa lui Auerbach, al doilea cel mai vechi restaurant din Leipzig, datând din secolul al XV-lea, este locul unde, în tragedia Faust, Goethe plasează acţiunea din începutul lucrării sale. Pub-ul se află la subsol, unde se intră din pasaj, pe una din cele două scări, aflate de-o parte şi de alta a pasajului, unde se află şi câte un grup statuar din bronz. Cel din stânga, cum vii dinspre nord, îi reprezintă pe Mefisto şi Faust, în timp ce acela de pe dreapta îi reprezintă pe studenţii vrăjiţi de Mefisto. Era aproximativ ora 9 dimineaţa, încă foarte devreme pentru activităţile tipice din pasaj, aşa că magazinele de aici, deşi cu vitrinele luminate, nu deschiseseră şi cu atât mai puţin, restaurantele şi terasele. După o scurtă plimbare, am ieşit pe ieşirea vestică, de unde se vedea deja în toată splendoarea ei, Thomaskirche, celebra biserică luterană al cărei cantor, din 1723, până la moartea sa, în 1750, a fost Johann Sebastian Bach. Biserica se află într-o piaţă pietonală, numită Thomaskirchhof (kirchhof înseamnă, în germană, cimitir). Dincolo de frumuseţea frustă, biserica gotică impresionează şi prin faptul că aici, chiar în faţa altarului principal ce datează din secolul al XV-lea, se află mormântul celebrului compozitor. Interesant este faptul că Bach nu a fost înmormântat iniţial aici, ci în cimitirul bisericii Sf. Ioan, din Leipzig. Timp de 150 de ani, mormântul său a fost uitat şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea sicriul a fost regăsit şi reînhumat într-o criptă din această biserică. Aceasta a fost grav avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, astfel că în 1963 a fost demolată. Sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale celebrului compozitor au fost transferate în 1949 în biserica Sf. Thomas, acolo unde a trăit, cântat şi compus timp de 27 de ani. În interiorul bisericii se găseşte orga lui Bach, care nu este însă din vremea compozitorului, ci este de dată mult mai recentă, de la restaurarea din 1990-2000. Ea a fost construită special pentru interpretarea muzicii marelui compozitor, pentru că pe latura vestică se află o orgă mai veche, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar care nu este potrivită pentru muzica lui Bach, ci, mai ales pentru muzica romantică. Pe latura sudică a bisericii se află cinci ferestre frumos decorate cu vitralii, realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cea din mijloc, situată faţă în faţă cu orga, este fereastra lui Bach. De remarcat este faptul că biserica, având în compoziţie părţi ce datează de la mijlocul secolului al XIV-lea, nu a suferit decât stricăciuni minore în timpul războiului. În biserică, în sacristia de pe latura sudică, se găseşte şi o mică expoziţie de instrumente muzicale din vremea lui Bach: viori, violoncele, contrabasuri. În faţa intrării de pe latura de sud a bisericii se înalţă statuia lui Bach, în locul unde, la diferite ocazii se desfăşoară concerte în aer liber. Altele au loc chiar în biserică. Ceva mai la vest găsim Thomashaus, casa parohială, iar peste drum, într-una din clădirile înşirate de-a lungul străzii, Bosehaus, numită aşa după numele celui care a construit-o, la începutul secolului al XVIII-lea se află Bach-Archiv şi Bach-Museum, cu intrare liberă. Pe latura vestică a bisericii este un părculeţ în care se găseşte statuia unui alt mare muzician german, Felix Mendelssohn Bartholdy. Din piaţa Thomaskirchhof am coborât spre sud, pe Burgstrasse. La vreo 200 m, strada se termină în Burgplatz, proaspăt amenajată la data vizitei noastre. Pe stânga, cum intrăm în piaţă, adică pe latura estică se află Petersbogen, un mall recent construit, care cuprinde o mulţime de magazine, un cazino şi un cinematograf. Pe latura de sud şi cea estică se află două clădiri reprezentând Neues Rathaus (Noua Primărie). Clădirile au fost construite la începutul secolului al XX-lea, când Primăria s-a mutat aici din vechiul sediu, aflat în Marktplatz. Admirăm frumoasele clădiri şi Rathausbrunnen, fântâna arteziană de aici, după care părăsim piaţa pe sub pasarela ce leagă cele două clădiri ale Primăriei şi ieşim pe Martin-Luther-Ring. La intersecţia acestei străzi cu Karl-Tauchnitz-Straße se găsesc câteva clădiri cu arhitectură deosebită şi de aici începe, de-a lungul Harkortstraße, Simsonplatz, o piaţă de formă dreptunghiulară, cu un mic părculeţ şi o fântână arteziană la capătul de nord şi având pe latura vestică o clădire impunătoare, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală). Chiar am intrat în clădire, dar am ieşit repede, întrucât ţinuta mea lejeră (pantaloni scurţi, sandale) nu se potrivea cu cele oficiale, scorţoase, ale celor întâlniţi pe holuri, care se uitau deja la mine ca la cineva venit de e o altă planetă... :)) Clădirea de peste drum adăposteşte Verfassungsgerichtshof des Freistaates Sachsen (Curtea Constituţională a Saxoniei) Ne-am îndreptat apoi spre est, având ca punct de reper Schletterplatz, unde se găseşte Peterskirche, o splendidă biserică luterană, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în stil neo-gotic. Din păcate, biserica nu era deschisă şi am putut să o admirăm doar la exterior, dar oricum şi aşa a meritat ocolul, biserica este impresionantă! Am revenit apoi spre nord, către zona centrală, trecând prin Roßplatz, de unde am intrat pe Universitätsstraße, numită aşa pentru că, evident, duce la Universitate. Aşa am ajuns la următorul obiectiv: City-Hochhaus. Cea mai înaltă clădire din fosta DDR (142 m, 36 etaje), Weisheitszahn (Măseaua de minte), cum este alintată de localnici, a fost construită între 1968-1972 şi iniţial făcea parte din campusul universităţii, alături de clădirile din jur. După reunificare, a fost vândută băncii Merrill Lynch, care a renovat-o şi i-a dat o altă destinaţie (clădire de birouri). Cum urcatul la înălţime, cu orice prilej este o pasiune a noastră, nu puteam rata ocazia de a urca pe platforma de unde speram să vedem o frumoasă panoramă a oraşului. Speranţa şi efortul nostru nu au fost răsplătite cum se cuvine, pentru că cerul, înnorat pe tot parcursul zilei, s-a posomorât şi mai mult văzându-ne dornici de senzaţii tari, aşa că priveliştea nu a fost la înălţime decât la propriu, nu şi la figurat. Culmea este că, imediat ce am coborât şi am intrat în Augustusplatz, piaţa centrală a oraşului Leipzig, aflată alături de City-Hochhaus, a ieşit şi soarele. Cu cei 40.000 metri pătraţi suprafaţă, piaţa este una dintre cele mai mari pieţe orăşeneşti interioare din Europa. De formă dreptunghiulară, piaţa are la marginile sudică, respectiv nordică, două clădiri reprezentative pentru viaţa muzicală a oraşului. Cea de la nord este Opernhaus, clădire inaugurată în 1960. Am citit undeva că Opera din Leipzig are (asta în prezent, în condiţii de criză) vreo 650 de angajaţi, în condiţia în care nu dispune de orchestră proprie! Ce orchestră foloseşte Opera din Leipzig? Ei bine, orchestra instituţiei a cărei clădire se află pe latura sudică a pieţei Augustus: Gewandhaus. Gewandhausorchester Leipzig este una dintre cele mai vechi orchestre din lume, datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Când am ajuns aici, mi-am adus aminte cu nostalgie de fosta mea colecţie de discuri, printre care se afla şi o înregistrare originală a acestei orchestre, interpretând Simfonia a V-a a lui Beethoven... Am renunţat la colecţia mea de vreo 500 de discuri de muzică simfonică, rock, disco şi alte genuri, discuri procurate cu multe dificultăţi în "epoca de aur", în momentul în care picupul meu, marca Tesla Supraphone şi-a dat obştescul sfârşit, mai bine spus, s-a stricat doza şi n-am mai găsit alta de schimb. Între timp, am văzut că a venit moda retro, au reapărut picupurile. În faţa impozantei Gewandhaus se află o fântână arteziană foarte frumoasă, Mendebrunnen. Numele i se trage de la văduva unui om de afaceri de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care a fost legatara testamentară a acestuia, cu privire la donaţia unei mari sume de bani pentru construirea fântânii. Fântâna a fost inaugurată în 1886, ea reprezentând o alegorie cu privire la importanţa apei pentru oameni, cu reprezentări din mitologia greacă. Construită în stil neo-baroc, ea are elemente de inspiraţie din celebrele Fontana del Moro şi Fontana dei Quattro Fiumi, din Piaţa Navona din Roma. Fântâna a fost demontată şi remontată la loc, de două ori: prima dată la construcţia Gewandhaus şi a doua oară în 1996-1998, când s-a construit parcarea subterană din piaţa Augustus. În jurul pieţei Augustus se află şi alte construcţii importante, în special pe latura estică. Mai spre sud sunt clădirile Universităţii din Leipzig, universitate veche de peste 600 de ani. Cea mai modernă este Neues Augusteum, clădirea principală, încă în construcţie la data vizitei noastre, alături de care se înalţă Paulinum (Auditoriumul şi biserica universitară Sf. Paul). Ceva mai la nord, pe aceeaşi latură vestică, se află Kroch-Hochhaus, primul zgârie-nori din oraş, construit în 1928. Pe acoperişul clădirii se găseşte un clopot şi două personaje care bat pe rând în clopot, când acesta anunţă ora exactă. Interesant este faptul că şi această construcţie are un model italian, în Torre Dell'Orologio, din Veneţia. Clădirea adăposteşte în prezent Ägyptisches Museum der Universität Leipzig (Muzeul egiptean al Universităţii din Leipzig) şi Ägyptologisches-, Altorientalisches Institut der Universität Leipzig (Institutul de egiptopogie şi orientalistică veche al Universităţii din Leipzig). Din piaţa Augustus porneşte spre vest o stradă pietonală, Grimmaische Straße. Pe aici am luat-o şi noi spre vest şi, după vreo 50 m am cotit la dreapta pe Ritterstraße şi am intrat în piaţa Nikolaikirchhof. Aici se află Nikolaikirche, cea mai veche biserică din Leipzig, datând de la mijlocul secolului al XII-lea. Ca urmare, stilul arhitectonic al acestei biserici este eclectic, de fapt un amestec de stiluri: romanic (faţada de vest), gotic (aspectul exterior), baroc (cele trei clopotniţe) şi clasic (interiorul). Interiorul, care datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea este în contrast evident cu aspectul exterior şi are drept caracteristică principală coloanele în formă de palmieri, colorate în roz (trunchiul) şi verde (capitelul). Plafonul este şi el bogat decorat, iar orga este una dintre cele mai mari din Germania. Bach a fost capelmaistru şi la această biserică, în aceeaşi perioadă când a făcut acelaşi lucru la biserica Sf. Thomas. Biserica Sf. Nicolae are însă şi o semnificaţie aparte. Ea este simbolul luptei paşnice pentru reunificare. Nu am să intru în amănunte aici, cine este interesat o poate face citind materialele de pe saiturile următoare: presseurop. eu, wallwritings. me , wikipedia. org, ziarullumina.ro În colţul din nord-est al pieţei Nikolaikirchhof se află o coloană identică cu cele din interiorul bisericii Sf. Nicolae, ridicată în 1998, în memoria acelor clipe care au constituit "revoluţia paşnică". De pe latura vestică a pieţei am intrat într-un alt pasaj, Passage im Speck’s Hof. Speck’s Hof este o clădire istorică, ce datează de la începutul secolului al XX-lea. Împreună cu clădirea alăturată, Hansahaus, ea formează un complex arhitectonic ce cuprinde şi cel mai vechi pasaj din Leipzig. Cele trei atriumuri ale complexului au fost decorate cu lucrări de artă contemporană: picturi, frize şi medalioane ceramice. Am ieşit în Reichstraße, de unde am pornit spre ultimul obiectiv al zilei, situat în nord-vestul zonei centrale: Museum in der Runden Ecke. Cine nu a auzit de STASI, echivalentul Securităţii în Germania de Est? La sfârşitul anilor ’80, dosarele STASI ocupau rafturi în lungime de 200 km, fiecare kilometru conţinând 17 milioane de foi de hârtie şi cântărind 50 de tone. “Muzeul din Colţul Rotunjit” este găzduit în fostul sediu al Stasi din Leipzig, o clădire de pe Dittrichring, aflată pe un colţ, rotunjit, evident, de unde i se trage şi numele. Aici, în fostele birouri ale ofiţerilor STASI a fost organizat muzeul practicilor şi istoriei temutei organizaţii de represiune din Germania comunistă. Organizatorii muzeului, Bürgerkomitee, au păstrat totul, inclusiv linoleumul de pe podea, aşa cum arăta în 1989. Pentru că la noi nu s-a organizat un muzeu al Securităţii, aceasta fiind “recuperată”, tot aşa cum au fost “recuperaţi” în anii ’50 legionarii, cei dornici să cunoască câte ceva din preocupările, metodele şi mijloacele folosite de hidoasa organizaţie care lupta împotriva “duşmanilor poporului” pot afla câte ceva din aceste lucruri dacă ajung la Leipzig. Muzeul este deschis zilnic, de luni până vineri, de la 09 la 18, sâmbăta şi duminica de la 10 la 18, iar intrarea este liberă. O mică problemă este aceea că toate explicaţiile sunt numai în germană, dar vizitatorii pot lua de la intrare (contra cost) un audioghid, prin intermediul căruia pot afla informaţiile într-o limbă de circulaţie internaţională. Nu am să insist asupra acestui subiect, pentru că, pe de o parte deja m-am lungit prea mult, iar pe de altă parte este ceva pe care trebuie să îl vezi, nu-ţi poate povesti cineva. Am să fac unele comentarii doar la fotografiile ataşate. Am ieşit din muzeu cu un gust amar, pentru că am făcut comparaţia. În timp ce la nemţi se încurajează discuţiile pe această temă şi difuzarea cât mai detaliată a informaţiilor legate de ea, la noi, dimpotrivă, se ţine totul ascuns, de multe ori chiar cu sprijinul unor instituţii care, aparent au fost create pentru demascarea crimelor Securităţii. Gustul amar mi-a trecut însă repede, pentru că Leipzig-ul este un oraş vesel şi frumos, care merită cu prisosinţă vizitat. Ceea ce vă urez şi vouă! Ţin să precizez că la elaborarea acestui material (cam lung, ce-i drept...) am folosit informaţii de pe wikipedia în limba română, engleză şi germană, de pe saitul oraşului Leipzig şi din pliantele culese la faţa locului. Bineînţeles, acestea au reprezentat doar „stafidele” „cozonacului” frământat, dospit şi copt în mintea mea!

Völkerschlachtdenkmal, Monumentul Bătăliei Naţiunilor

Încă de la planificarea pentru Leipzig stabilisem două obiective obligatorii, Primul era Leipzig Zoo. Cel de-al doilea obiectiv impus era Monumentul Bătăliei Naţiunilor (Völkerschlachtdenkmal) , despre care citisem câte ceva pe internet. Nu ştiam însă cum să ajungem exact aici, aşa că, mai întâi am căutat Oficiul de Turism, care la data aceea se afla lângă Gara Centrală (Hauptbahnhof) (între timp, s-a mutat în Katharinenstraße 8, chiar în inima cartierului central). Cum de la hotel ni se recomandase să mergem cu maşina, parcările fiind ieftine, am ajuns la gară şi am lăsat maşina într-una din cele două parcări subterane de aici. Din parcare, am ieşit chiar pe unul din peroanele gării, undeva lângă o veche locomotivă cu abur, expusă ca amintire aici. Ne-am plimbat şi prin gara imensă, sub nivelul peroanelor mai fiind încă două niveluri, cu numeroase magazine, după care am ieşit în faţa gării, în Willy-Brandt-Platz. Am traversat strada, largă de vreo 50 m (patru benzi pe sens şi, între sensuri, patru linii de tramvai!) şi am ajuns într-un mic parc, unde se găseşte Monumentul lui Carl Wilhelm Müller, primar al Leipzig-ului la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cel căruia i se datorează sistematizarea oraşului. Dincolo de acest părculeţ, la parterul unei clădiri de aici, ocupată parţial de hotelul Novotel, se găsea Oficiul de turism. Aici am găsit o hartă a oraşului şi o domnişoară amabilă ne-a arătat unde se află monumentul. Neştiind că eram cu maşina, ne-a recomandat şi cel mai rapid mijloc de a ajunge. Chiar din staţia de tramvai din dreptul Monumentului lui Carl Wilhelm Müller, se ia tramvaiul 15 şi, după 11 staţii, se ajunge chiar în faţa complexului. Deşi părea foarte simplu, nu am urmat totuşi sfatul şi am mers cu maşina. Monumentul Bătăliei Naţiunilor se află în sud-estul oraşului, la capătul străzii 18 Oktober. Noi am ajuns aici pe strada de pe latura nord-estică a complexului, Prager Straße, pe unde trece şi tramvaiul. În această zonă, aproape deloc aglomerată, am lăsat maşina chiar la marginea drumului (am întrebat mai întâi o doamnă care-şi lăsase şi ea maşina acolo dacă este vreo problemă, ca să nu avem surprize) şi am intrat pe intrarea din spatele monumentului. Cei care vin cu tramvaiul coboară la staţia de la intrarea principală, cea nord-vestică. Tot aici se află şi o parcare foarte mare, aşa că cei ce vin cu maşina o pot lăsa aici. Pentru cei care doresc să ajungă aici cu maşina, coordonatele GPS sunt: 51.3145,12.408907. Chiar din dreptul parcării, se deschide un spaţiu larg, ocupat în mare parte de un lac (mai degrabă un bazin), de formă aproximativ dreptunghiulară, cu dimensiunile de vreo 150×70 m. la capătul celălalt al lacului, adică la vreo 200 m, se înalţă, în toată măreţia lui, Völkerschlachtdenkmal (Monumentul Bătăliei Naţiunilor). Distanţa mare până la el îţi permite să-l observi în toate detaliile, pe care de descoperi pe rând, pe măsură ce te apropii. Trebuie să precizez însă că noi, venind dinspre sud, am făcut acest drum în sens invers, la plecare. Monumentul este situat pe latura sud-estică a bazinului cu apă, este construit în formă de piramidă şi are o înălţime de 91 m. Construcţia sa a fost propusă încă din 1814, de către poetul german Ernst Moritz Arndt, care luase parte cu un an în urmă la aşa-numita Bătălie a Naţiunilor desfăşurată în apropiere şi care pusese faţă în faţă coaliţia formată din Rusia, Prusia, Austria şi Suedia pe de-o parte şi armata lui Napoleon, căreia i se adăugaseră polonezii şi armatele Confederaţiei Rinului. Bătălia s-a sfârşit prin înfrângerea lui Napoleon, ceea ce a dus în final la abdicarea acestuia şi la exilul pe insula Elba. Ideea construcţiei a trebuit însă să aştepte un secol pentru a fi pusă în practică, astfel că, după 15 ani de construcţie, monumentul, proiectat de arhitectul Bruno Schmitz , cântărind 300.000 t, realizat din beton armat şi placat cu 26.500 de plăci de granit, de 91 m înălţime, el este unul din cele mai înalte şi mai masive monumente din Europa. Ca structură, monumentul are trei părţi, de înălţimi aproximativ egale: •baza, cu dimensiuni uriaşe (70×80 m), pe latura de nord a căreia este situată ieşirea; deasupra acesteia se află statuia de 12 m a Arhanghelului Mihail, protectorul soldaţilor şi ceva mai sus este scris Gott mit uns, motto-ul militar german, de-a lungul istoriei Imperiului German, până la al III-lea Reich, inclusiv. •de la bază, pornesc lateral două scări masive, ce duc la platforma din faţa celei de-a doua părţi a structurii, corpul principal, cu secţiune pătrată, unde se află intrarea; la limita superioară a structurii se găseşte o platformă de vizitare. •Cea de-a treia parte are o secţiune circulară şi se termină cu o cupolă, pe care se află o altă platformă de vizitare; pe circumferinţa exterioară se găsesc 12 statui reprezentând gardienii monumentului (Wächterfiguren). De la bază până la a doua platformă de vizitare sunt 500 de trepte, dar până la prima platformă, situată la înălţimea de 57 m, se poate urca şi cu unul din cele două lifturi. Interiorul monumentului este organizat tot pe trei structuri, care au împreună o înălţime de 68 m: •primul de jos este cripta, mormânt simbolic al celor aproximativ 120.000 de soldaţi căzuţi în Bătălia Naţiunilor; în mijlocul acesteia, pe podea, se găseşte piatra funerară, cu o coroană de flori, din bronz; de jur împrejur stau de strajă, grupaţi câte doi, cei 16 gardieni ai Morţii (Totenwächter); •la nivelul de mijloc se află Ruhmeshalle, o sală circulară, cu deschidere spre cripta de jos şi unde sunt patru statui, înalte de 9,5 m, reprezentând cele patru calități legendare atribuite poporului german: curajul, credința, puterea de sacrificiu și fertilitatea. •ultimul nivel este cupola, decorată pe interior cu 324 de statui reprezentând cavaleri. De pe platforma de la ultimul nivel se poate vedea o frumoasă panoramă a oraşului şi a împrejurimilor acestuia. Deşi monumentul a fost folosit spre sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial drept cazemată, de un grup de vreo 300 soldaţi SS, el a rezistat bine la tirul obuzelor inamice, doar ferestrele de sticlă fiind distruse. După război, autorităţile comuniste s-au gândit iniţial să dărâme monumentul simbol al militarismului german, dar până la urmă l-au lăsat şi i-au dat o interpretare convenabilă: monumentul ar fi reprezentat simbolul prieteniei între cele două popoare, rus şi german şi între armatele acestora. Cum, în 2013 se sărbătoreşte bicentenarul istoricei bătălii şi, în acelaşi timp, 100 de ani de la construirea monumentului, acesta a intrat în ample lucrări de restaurare, desfăşurate pe parcursul a 10 ani, astfel ca la data sărbătorii, el să arate cât mai bine. Pentru noi asta a reprezentat un oarecare impediment, întrucât, la exterior monumentul era parţial îmbrăcat în schele şi un permanent zgomot de şantier ne-a însoţit vizita. În interior însă se auzea numai muzica lui Wagner, dar şi aici am putut admira cupola doar prin plasa montată la baza acesteia. Dacă aveţi drum prin Leipzig nu rataţi în niciun caz o vizită la cel mai mare monument naţional german şi unul dintre cele mai mari din lume.

Leipzig Zoo

Am plecat dis-de-dimineaţă de la Motel One Berlin Dreilinden, aşa că, urmând autostrada A9, în jurul orei 10 eram deja pe Pfaffendorfer Straße, în faţa Grădinii Zoologice din Leipzig. Am lăsat maşina în parcarea supraetajată aflată chiar la intrarea în Zoo, peste drum. Am plătit 13 € (acum, am văzut că intrarea costă 17 €, probabil şi pentru că, între timp, s-au mai dat în folosinţă noi facilităţi) şi am pătruns în minunata lume a animalelor. Luasem şi o hartă, foarte bine realizată, pe care este marcat şi traseul de urmat, astfel că am pornit la drum, înarmaţi cu armele obişnuite ale vânătorilor de imagini: camera de filmat şi aparatul de fotografiat. Deşi Zoo Leipzig a fost înfiinţat în 1878, multe din amenajările de aici sunt de dată foarte recentă. Imediat pe stânga, privirile ne sunt atrase de un grup de flamingo roz, încremeniţi în poziţii parcă special alese pentru fotografiat. Mai departe, pătrundem într-o piaţetă unde se află un punct de informaţii, un chioşc cu gustări şi alte lucruri mărunte şi Acvariul. În faţa acestuia, într-un bazin cu apă limpede, o focă de Baikal înoată atât de repede pe sub apă, încât abia reuşesc să fac o fotografie cu o imagine vagă a ei. Acvariul este plin de copii încântaţi de multitudinea speciilor şi coloritul foarte diversificat al animalelor din bazinelor de apă. Chiar în mijoc se află un bazin descoperit, în care înoată peşti albi cu pete roşii, atât de blânzi încât acceptă mângâierile copiilor mai îndrăzneţi. Acvariul se continuă cu un terariu, unde pot fi admirate diferite specii de reptile: şerpi, şopârle şi nelipsiţii crocodili. Traseul marcat pe hartă ne poartă în continuare pe lângă cuştile păsărilor, unde papagalii îşi etalează penajul multicolor şi apoi la pinguini, pe care îi putem urmări atât pe uscat, cât şi în bazinul cu apă, cu pereţi de sticlă. Abia după ce ne desprindem privirile de jucăuşii pinguini, ne dăm seama că ne aflăm într-o piaţetă dominată de un grup statuar. Este vorba de monumentul lui Iason, ridicat aici în 1928 şi care-l reprezintă pe eroul din mitologia greacă strunind doi tauri. Probabil, scena reprezintă isprava eroului, pus în situaţia de a ara un ogor folosind doi tauri cu respiraţia de foc. Din dreptul grupului statuar se deschide o alee largă, având de-o parte şi de alta două mari construcţii, în fapt două cuşti imense, în care păsările pot zbura cu iluzia libertăţii. La capătul aleii, ajungem la templul elefanţilor Ganesha Mandir, locul unde putem admira într-un spaţiu ce încearcă reproducerea habitatului natural al elefanţilor indieni aceste animale gigant, inclusiv în apă, prin pereţii transparenţi ai bazinelor. Ganesha Mandir este un spaţiu amenajat recent, în 2006, iar numele este ales special. „Mandir” înseamnă „templu” într-una din numeroasele limbi vorbite în India, iar Ganesha este zeul cu cap de elefant al înţelepciunii, în mitologia indiană. Locul este presărat cu statui de inspiraţie indiană şi tot aici se află Pagoda asiatică, un restaurant în care, după închiderea grădinii, se pot organiza şi petreceri private. După trecerea prin templul elefanţilor, ajungem în zona stăpânită de tigrii de Amur, cam plictisiţi şi moleşiţi de căldura verii. Habitatul tigrilor, prevăzut şi el cu un bazin cu apă cu pereţi transparenţi, ce permite vizitatorilor norocoşi să vadă tigrii înotând, atunci când au chef :)) este şi el amenajat recent, în 2003. De cealaltă parte a aleii se află domeniul unor animale mult mai puţin înfricoşătoare, anoa, bivolul pitic indonezian. Aleea se sfârşeşte la castelul urşilor, amenajat în 1929, unde, pe timp de vară, cu siguranţă veţi putea vedea măcar un urs scăldându-se. Traseul continuă prin Pongoland, lumea primatelor, amenajat într-un spaţiu de 3 hectare. Aici ai putea sta ore întregi, privind cimpanzeii, urangutanii şi gorilele, în ipostaze care mai de care mai amuzante şi mai surprinzătoare... În Pongoland se află şi Centrul de cercetări asupra primatelor Wolfgang Köhler, un proiect de colaborare între Zoo Leipzig şi Institutul pentru Antropologie Evoluţionistă Max Plank. Ne desprindem cu greu din compania primatelor şi continuăm prin pădurile Asiei, unde cu adevărat trebuie să stai la pândă şi să fii rapid, pentru a putea să fotografiezi vreun animal, după care ajungem în savana africană, un loc vast, în care putem admira girafe, zebre, struţi şi alte animale specifice. Poţi face acest lucru şi de la o masă de pe terasa de la Kiwara Lodge, în timp ce iei o gustare, eventual cu specific african. Alături, într-un spaţiu separat, se află leii, pe care doar i-am ghicit printre tufişuri, unde s-au retras la adăpost de căldura verii. Mult mai active erau hienele şi, mai ales preferatele mele, suricatele, mangustele cu patru degete, organizate ca la armată: în timp ce unele stăteau de pază, altele făceau plajă, săpau, sau îşi răsfăţau puii. Trecem mai departe pe la spaţiul destinat animalelor domestice africane, unde nişte tăuraşi îşi încercau puterile încrucişându-şi coarnele, sub privirile pline de îngăduinţă ale unor capre şi ajungem la insula maimuţelor, un spaţiu amenajat în 1934 şi populat cu simpatici macaci şi babuini. Trecem apoi prin zona unde stăpân este panda roşu, numit aşa pentru că s-a crezut că face parte din familia urşilor şi este rudă cu ursuleţul panda, acela alb-negru simpatic. În realitate, panda roşu este rudă cu ratonul. Avem noroc să-l zărim prin frunzişul des, ba chiar să-i facem şi câteva poze... Ultimul loc de oprire este cel unde se organizează pentru doritori plimbări pe cămilă, ponei sau cai, după care ajungem în punctul de plecare, chiar la intrarea în Zoo. Fără să ne dăm seama, timpul a trecut foarte repede şi cele şase ore petrecute aici parcă nici n-ar fi fost... Am văzut câteva grădini zoologice de prin Europa şi trebuie să spun că fiecare are frumuseţea ei. Asta în primul rând pentru că ele, toate, au adoptat conceptul modern de prezentare a animalelor într-un habitat cât mai apropiat de cel natural, renunţând la oribilele cuşti strâmte şi insalubre, în care erau ţinute în sistemul clasic. În ce priveşte Leipzig Zoo, o grădină zoologică mai mult decât centenară, mi-a plăcut foarte mult în primul rând organizarea traseului, cu marcaje foarte clare, ca să nu bâjbâi prin spaţiul imens, trecând de mai multe ori prin unele locuri şi ratându-le pa altele. Apoi, mai sunt de remarcat şi amenajările cu bazine cu pereţi transparenţi, pentru animalele cărora le place să se bălăcească, ceea permite vizitatorilor să le urmărească şi în apă. Nu pot să uit nici numeroasele statui, mai ales cu subiect zoologic, presărate peste tot şi restaurantele de pe terasele cărora, în timp ce stai la o masă, poţi urmări şi diferite animale şi unde, în afara programului de vizită, se pot organiza diferite evenimente, cum ar fi ziua de naştere a celor mici. Pentru aceştia sunt amenajate în mai multe locuri din Zoo spaţii de joacă, ba chiar se găseşte şi un trenuleţ. Evident nici adulţii nu sunt neglijaţi, pentru ei fiind amenajate tot felul de facilităţi. În orice caz, după vizită, am avut numai cuvinte de laudă pentru cei aproximativ 150 de lucrători de aici, care au amenajat şi întreţin, pe aproximativ 27 ha, o grădină zoologică demnă de toată lauda. În plus, au introdus şi câteva concepte originale, pe care, amatorii genului, nu se poate să nu le observe, prin comparaţie cu alte grădini zoo. Citesc pe un pliant luat de acolo că în anul 2009 Leipzig Zoo a fost vizitat de aproape două milioane de vizitatori, mari şi mici. De asemenea, o statistică arată că animalele de aici, aparţinând unui număr de aproximativ 850 de specii şi subspecii (şi numărul acestora creşte permanent), consumă într-un an nu mai puţin de 210 tone de legume şi fructe, 250 de tone de furaj verde, 120 de tone de fân, 42 tone de paie, peste 30 de tone de morcovi, 30 tone de carne şi cam tot atât peşte, zece mii de litri de lapte şi multe altele. Evident, asta înseamnă şi un efort financiar pe măsură, ceea ce explică şi preţul biletului de intrare, care unora mai puţin avizaţi, li se poate părea foarte mare. Dar, dacă te gândeşti puţin, asta înseamnă că, pentru mai puţin de 20 €, poţi petrece o zi întreagă într-un mod foarte plăcut. Fac o comparaţie cu muzeul Madame Tussauds din Berlin, unde biletul a fost mai scump şi unde am stat doar trei ore... Singura observaţie pe care aş avea-o de făcut este faptul că toate materialele informative, inclusiv harta cu planul grădinii zoologice erau doar în limba germană. Mă gândesc totuşi că, între timp şi această mică problemă (mică pentru mine, pentru că mă descurc totuşi, cât de cât şi cu această limbă) a fost rezolvată. Cu părere de rău că la data vizitei noastre Gondwanaland, lumea pădurii tropicale, cu 17.000 de plante şi 300 de specii de animale era încă în construcţie (a fost inaugurată în 2011), am părăsit Leipzig Zoo şi ne-am îndreptat spre hotel.