Pe urmele trecutului, descoperind prezentul - ORANIENBURG

Până să merg prima oară în Germania, nici nu auzisem vreodată de Oranienburg, cu atât mai puţin că ar fi lângă Berlin. De asemenea, nu m-aş fi gândit vreodată că o să fiu cazată într-un lagăr, mă rog, într-un fost lagăr nazist, acum sediul unei şcoli de ofiţeri. Dar să o luăm cu începutul... într-o urâtă zi de iarnă ne-am urcat într-o cursă Lufthansa şi ne-am îndreptat spre Berlin, cu o escală prin Frankfurt. Nu ştiam că nu există cursă directă Bucureşti-Berlin, drumul cu escale fiind obositor şi greu de suportat. Dar eram entuziasmată pentru că de mult îmi doream să ajung în Germania pe care mi-o imaginam o ţară cu adevărat frumoasă şi interesantă. Probabil că aşa şi este, cine a fost poate confirma, doar că eu nu am prea avut noroc în cele patru zile, să descopăr cu adevărat ceea ce are de oferit zona Berlin-Oranienburg, în care am fost în interes de serviciu, timpul pe care l-am avut la dispoziţie fiind extrem de limitat. La aterizare, ne-a aşteptat un coleg de la ambasadă cu o maşină, care ne-a transportat în Oranienburg, drum de până în jumătate de oră, până la şcoala cu pricina. Am fost cazată la Academia de Poliţie a landului Brandenburg. Locaţia face parte din fostul lagăr de concentrare Sachsenhausen, construit în 1936 de către prizonierii de război şi se află pe locul în care era amplasată garda lagărului. Încă de la intrare m-a luat cu fiori, poarta renovată dar cu un aer sumbru, vopsită în galben, prevestea parcă că intru într-un loc cu trecut zbuciumat. Nici nu am ştiut în prima zi care este istoricul acestui loc, deşi totul arăta ca o veritabilă cazarmă militară. Nu că ar fi fost prima oară sau că nu eram obişnuită, dar am simţit fiori reci pe şira spinării, punând totul pe seama frigului de afară. Am dormit 3 nopţi în clădirea cu nr. 18, utilizată pentru oaspeţi şi participanţi la seminarii, fostă clădire administrativă a trupelor de gardă, adăpost, după 1956, pentru trupele Armatei Naţionale a Poporului, o găselniţă militară hibrid a Germaniei comuniste sub umbrela Rusiei... Am avut o cameră cu comunicare, prin baie, cu o altă cameră, tot acest ansamblu trebuind să-l impart cu o colegă care nu a mai venit. A fost cea mai simplă cameră în care m-am cazat vreodată (excepţie făcând campusul din Kosovo şi o cabană de prin zona Păltinişului), cu o canapea de o persoană, fără televizor şi un frig pătrunzător. Am dat piept cu austeritatea germană în cel mai dificil mod pentru mine. Nu voi mai continua cu descrierea cazării pentru că e puţin probabil să repetaţi experienţa mea. Ineditul situaţiei avea să continue a doua zi când au venit mai-marii şcolii şi ne-au oferit o cărticică cu istoricul locului, care a elucidat definitiv misterul părului meu zburlit pe spate. Da, tocmai dormisem în locul în care trupele SS se purtau cu o cruzime de nedescris cu populaţia civilă evreiească, din 1939 până în 1945. Şi da, aveam să mâncăm la cantina din fostele grajduri (House 6) şi să luăm ceaiul în fostul laborator al Institutului de cercetări mecanice, unde sute de prizonieri ai lagărului erau obligaţi să muncească forţat (House 5) ! A trebuit să depăşesc rapid şocul momentului, la urma urmei totul a devenit istorie, dar nu poţi să fii impasibil la gândul că oameni nevinovaţi au murit aici! După război, această parte a lagărului a fost folosită de Armata Roşie până în 1950, iar până în 1990 a fost sediul Armatei Naţionale a Poporului, predată ulterior Armatei Federale Germane. După renovarea din 2006 a devenit sediul Academiei de Poliţie a landului Brandenburg. Am petrecut acolo câteva zile interesante, care mi-au crescut respectul faţă de viziunea lor asupra educaţiei în domeniu şi asupra forţei cu care şi-au definit viitorul, fără să uite trecutul! Am avut două după amiezi libere să descopăr orăşelul, ambele după ora 16.30 când se lăsase întunericul dar având ca ghid un pliant cu harta şi obiectivele din oraş. Abia aşteptam să-l descopăr, crezând că este doar o suburbie a Berlinului, asemănător cu un mic orăşel de provincie la noi. Când l-am luat la pas, am constatat că mă înşel, nu e deloc micuţ şi are destule obiective de vizitat dacă ai timpul necesar. Astfel, am ieşit din cazarmă şi am luat-o în dreapta, pe o alee străjuită de copaci (frumoşi probabil vara, acum cu povara grea a iernii), constatând cu admiraţie că nemţii aleargă îmbrăcaţi lejer, într-o formă maximă. Am trecut printr-o zonă de case, cu arhitectură simplă şi asemănătoare şi m-am îndreptat spre centrul vechi, unde sunt concentrate majoritatea locurilor de vizitat. Am mers la pas lejer, cam o oră, până am ajuns la Castelul Oranienburg, cel mai vechi castel în stil baroc a lui Mark Brandenburg (1652), deschis între orele 10.00 şi 18.00 din aprilie până în octombrie şi doar până la 16.00 în restul anului. Am regretat ora târzie, pentru că, din pliant, am aflat că găzduieşte o expoziţie permanentă de piese de artă din porţelan şi argint (sec. XVII) precum şi exponate ale istoriei locului. În curtea castelului am zărit statuia numită „Acuzatoarea”, realizată în 1961 de sculptorul Fritz Cremer, având inscripţia „Durerea să dea naştere la fapte” (nu ştiu exact, asta e traducerea mea la „Schmerz gebare Tat” adică „Let pain bring forth deeds”), ceea ce cred că reprezintă modul lor personal de a nu uita trecutul şi de a învăţa din el. Tot în curte se află şi Monumentul ducesei Louise Henriette, fondatoarea oraşului, care a ordonat şi realizarea unui parc al castelului (grădini de agrement) în stil olandez, modificat de câteva ori de atunci, având design-ul actual din 2009. Parcul are vreo 30 ha şi găzduieşte în timpul anului teatru în aer liber, concerte de muzică clasică şi spectacole de cabaret. Mi-a plăcut şi profilul portalului de la intrarea în castel, cu monograma ducelui, realizată în 1690 de arhitectul J. A. Nehring, pilonii fiind încrustaţi cu personaje alegorice ce reprezintă toamna şi vara. Sunt de acord cu el, iarna împietează mult din măreţia şi frumuseţea acestor locuri. Mă scuzaţi, dar trebuia să încep prin a spune că Oranienburg este un oraş pe ape pentru că e înconjurat de 3 canale şi 2 lacuri. După castel începe Promenada oraşului, pe malul râului Havel, unde există şi un mic Port deschis din 2009. Nu am luat-o spre promenadă ci m-am întors spre centrul vechi, trecând pe lângă Casa Blumenthal, o altă amintire pentru ei, unde au locuit strămoşii directorului de astăzi al Muzeului Evreiesc din Berlin, cetăţean de onoare al oraşului. Traversând strada (Kanalstraße), am văzut Casa Magistraţilor, o clădire simplă cu două etaje, a doua ca vechime după castel, reşedinţă a magistraţilor, una dintre cele mai importante clădiri în stil baroc a oraşului. Trecând de Breite straße, am ajuns la Orfelinat, o altă construcţie de două etaje din cărămidă roşie, care îmi aduce aminte de Olanda, mai precis de Amsterdam. Patroana ducesă l-a înfiinţat în 1665 pentru 24 copii orfani pentru a sărbători naşterea prinţului moştenitor al tronului, Karl Emil. Deasupra uşii de la intrare e blazonul familiei iar în prezent acesta este sediul Oficiului de Sănătate a Districtului Oberhavel. Pe aceeaşi parte a străzii (Havelstr.), se înalţă mîndră turla Bisericii Sf. Nicolae, ridicată în cinstea sfântului, patron al pescarilor, marinarilor şi neguţătorilor, cu o înălţime de 57,4m declarată cea mai înaltă clădire din urbe. Platforma de pe care se poate vedea întregul oraş este deschisă doar între orele 10.00 şi 17.00, din mai până în octombrie, în restul anului fiind închisă. O mare pierdere pentru mine, care ador să mă „caţăr” mereu pe cele mai înalte construcţii pentru o vedere panoramică a zonei. Din păcate, orele înaintate şi gerul de afară nu mi-au permis să ajung şi la alte obiective precum: - Orangeria, „templul cultural al oraşului”, un punct de atracţie pentru evenimente de top; - Podul Louise-Henriette, pietonal şi pentru ciclişti, cea mai scurtă legătură între Gară şi Centrul vechi, supranumit şi „Podul tuberculoşilor” pentru că era preferat de bolnavii respectivi în plimbările lor zilnice la aer curat, ; - Sit-ul memorial şi muzeul lagărului Sachsenhausen (deja dormisem într-unul), cu peste 40.000 vizitatori anual şi 12 expoziţii permanente ce ilustrează istoricul oraşului; - Complexul ErlebnisCity, cu lucruri pământene (dar am conştientizat prea târziu existenţa lui şi era cam departe) cu saună, bowling, fitness, loc de plajă, mâncare, peste 500.000 vizitatori anual, fiind cea mai populară piscină de prin zonă; - Lacul Lehnitz, oferă vara posibilităţi de înot, plimbări cu barca etc. ; - Oranienburg Eden, o frumoasă grădină realizată de 18 vegetarieni în 1893, care promovau un stil de viaţă sănătos şi care găzduieşte actualmente expoziţii, prezentări, grădiniţă şi cafeneaua Eden; - Parcul natural cu zoo şi dinozauri, pe o suprafaţă de 50 ha, cu animale preistorice în mărime naturală împrăştiate peste tot, cu locuri de joacă şi amenajări pentru grătare, cu un zoo atractiv pentru copii; - Casa memorială a doctorului Friederich-Wolf, păstrând intacte spaţiile şi lucrările autorului. Acum gata, după ce am trecut fugitiv prin tot ce are mai bun de oferit Oranienburg, o să vă spun că am luat cina, în ambele seri, la un restaurant italian cu numele sonor de „Paganini”, cu o servire inedită asigurată de nişte bărbaţi vânjoşi, cu simţul umorului, care făceau fel de fel de glume să te binedispună (sigur că nu le-am înţeles pe toate dar am râs de fiecare dată). De pildă, într-o seară au venit cu un pahar din ceramică pe care l-au întors brusc spre mine cu faţa în jos, desigur că era gol dar mie mi-a trebuit un minut să înţeleg că nu va curge nimic, după ce am scos un ţipăt uşor de surpriză ce i-a distrat pe toţi la culme! În prima seară nu am plătit, fiind invitaţii gazdelor noastre, dar în a doua seară am repetat festinul şi ne-a costat cam 20 euro/persoană, cu fel principal, un pahar de vin şi desert. Mâncarea foarte bună şi o atmosferă de excepţie, îl recomand fără rezerve! Plecarea din Oranienburg către Berlin a marcat contactul cu un alt obiectiv istoric şi anume zona Gării, formată dintr-un ansamblu de clădiri importante dintre care Şcoala de Ştiinţe Naturale (1914), Oficiul Poştal (1927) şi clădirea Gării datând din 1877 dar reconstruită în 1915 şi renovată în 2001. Am ajuns la gară după un drum cu taxi-ul de 10 minute, care a costat în jur de 7-8 euro. Am aşteptat trenul spre Berlin cca o oră, dimineaţa pe la 9.00, la Mc Donalds-ul din gară, ciudat amplasament pentru un fast-food de tip nou într-o locaţie aşa veche. Înăuntru era însă cald aşa că am pierdut timpul în câteva canapele din piele, urmărind tineretul jucându-se la câteva calculatoare vechi, care întregeau aspectul straniu al locului. În sfârşit, a sosit şi trenul, drumul spre Berlin costând în jur de 3,5 euro şi având o durată între 25-30 minute. Aventura în Berlin sper să mai am suflu să o mai scriu cândva! P. S. Nu am avut acces la aparatul foto decât în Berlin, din motive obiective.