Religia vechilor germani şi scandinavi

Cele mai vechi date istorice despre credinţele religioase şi morala germanilor ne sunt furnizate de Caius Iulius Caesar, în De bello gallico. Ele sunt foarte sărace în comparaţie cu descrierea traiului germanilor. Dar Caesar prezintă aceste date punându-le faţă în faţă cu acelea ale galilor: «Germanii se deosebesc mult în privinţa acestor obiceiuri într-adevăr, ei n-au nici druizi care să rânduiască sacrificiile şi nici nu îndrăgesc jertfele. În rândul zeilor nu-i socotesc decât pe aceia pe care-i văd cu ochii şi de ale căror binefaceri se bucură în chip vădit: Soarele, Vulcan şi Luna; de ceilalţi nici n-au auzit măcar. Toată viaţa şi-o petrec la vânătoare sau îndeletnicindu-se cu meşteşugul armelor, de mici copii se învaţă cu munca şi cu traiul aspru. Acei care şi-au păstrat cât mai târziu fecioria se bucură de foarte mare laudă printre ai lor: ei cred că astfel ajung să-şi mărească statura trupului, să-şi sporească puterile şi mlădierea. Să fi cunoscut femeie înainte de douăzeci de ani trece la dânşii drept unul din lucrurile de mare ruşine; altminteri nu fac nici o taină din treburile acestea, căci pe de o parte bărbaţii şi femeile se scaldă în râuri lalolată şi, pe de alta, se îmbracă în piei şi în nişte scurte de ren, cea mai mare parte a corpului lăsând-o dezgolită» (De bello gallico, VI, 21). Izvoare Dintre scriitorii şi istoricii romani, Iulius Caesar descrie sumar şi nesigur credinţele religioase ale germanilor în De bello gallico, cum s-a observat în fragmentul de mai sus, dar informaţii mai ample oferă Tacitus în lucrarea sa intitulată Germania (De origine et sita germanorum), în Annales (1, 51) şi în Historiae (IV, 64). Se mai află unele date la Ammianus Marcellinus (sec. IV) şi Procopius din Cezareea (sec. VI). Acestea ar constitui izvoarele «externe». Izvoarele «interne» sînt însă următoarele: Edda – colecţie de cântece ale norvegienilor refugi­aţi în Islanda, în două redactări, una din sec. IX-XII, iar cea de a doua în proză, redactată de islandezul Snori Sturleson (1179-1241); Sagas (Povestiri) din sec. XII-XIII. Acestea pentru nordici. Cât priveşte pe germanii din sud, date ample despre religia lor se află în Cântecul Nibelungilor (Niebelungenlied). La anglo-saxoni poemul Beowulf (sec. VIII-X), ne furnizează date privitoare la religia lor. Alte informaţii se găsesc la autori cum sunt : Grigore de Tours şi Iordanes (sec. VI), Beda Venerabilul şi Paulus Diaconus (sec. VIII), Adam din Bremen (sec. XI), Saxo Grammaticus (sec. XII). Importante sunt, desigur, şi descoperirile arheologice. Zeii sau divinităţile Germanii au avut trei mari zei : Wodan (Odin), Donar (Thor) şi Ziu (Tyr). Aveau şi o zeiţă, Frija sau Frigg, soţia lui Wodan. Se socoteşte că ar fi adorat la început duhurile văzduhului, cele care glăsuiau prin şfichiuirile sau şuierăturile vântului. a) Wodan (Odin). S-a deosebit cu vremea din mulţimea duhurilor morţilor ce alergau împreună cu vânturile. A devenit căpetenia acelor duhuri şi mai marele împărăţiei morţilor, ba chiar stăpânul vieţii şi al morţii. Datorită naturii sale, avea următoarele însuşiri: violenţa, cu care lipsea pe oameni de viaţa pământească; iuţeala, pentru a umbla sau călări prin văzduh; putinţa de a-şi schimba înfăţişarea după voie, în om sau animal; priceperea în lucrările magice. Este posibil ca el să fi fost adorat şi ca zeu al războiului în timpurile preistorice în nord-vestul Germaniei, dar în cele din urmă a devenit zeul cerului, zeul suprem al poporului german. Astfel, se ştie că Wodan (Odin) era adorat de longobarzi ca patron al bătăliilor şi al victoriei, la danezi şi la scandinavi ca zeu al poeziei şi patron al poeţilor, dar şi ca întâistătător al sufletelor strămoşilor (assas), primind după moarte cinstire divină. De asemenea, el domnea peste Walhalla – paradisul eroilor şi al vitejilor. Zeul ar fi dobândit puterea de a patrona poeţii numai după ce a indus-o în eroare pe Gunlod, fiica uriaşului Suttung, păzitoarea miedului (băutură din miere, nectar) şi i-a furat băutura sfântă. Din acea băutură el dădea unora dintre oamenii buni doar câte o picătură, iar ei deveneau poeţi. Înfăţişarea obişnuită a lui Wodan (Odin) era următoarea: avea faţă şi trup de om bătrân, cu barbă lungă şi sură, vedea cu singurul ochi pe care îl avea şi purta o căciulă îndesată peste frunte. Pe trup purta întreaga ţinută de războinic. Ca zeu al războiului, avea şi coiful, ca Marte, şi ţinea în mână lancea Gungnir. Cu această lance stârnea la luptă şi-i lovea pe cei aleşi de el să facă parte din armata duhu­rilor de sub comanda lui. Îl însoţeau doi lupi: Geri (Lacomul) şi Freki (Devoratorul). De asemenea era însoţit de doi corbi: Hugin (gîndul) şi Munin (memoria). Aceştia sunt mesagerii care-i aduceau veşti de pretutindeni. Îi stau la îndemână Valkyriile, împlinitoarele dorinţelor sale. Acestea îi ajutau pe protejaţii zeului să obţină victoria şi îi aduceau la castelul său, în Walhalla, pe vitejii ucişi. b) Donar (Thor). Era zeul tunetului, adorat în special de norvegieni. Numele său derivă de la rădăcina tan - a suna (lat. tonare). îşi făcea cunoscută voia prin tunet. Purta în mână ciocanul – Miollnir (la înce­put poate o secure dublă). Tânăr, cu barbă, are chip vânjos. De aceea a fost numit în latineşte şi Hercules barbatus. Se purta în car prin norii de ploaie şi furtună şi, prinzând ciocanul Miollnir cu mănuşile de fier, lovea unde vrea să pedepsească. Donar folosea ciocanul şi pentru a face pământul să rodească sau pentru a binecuvânta căsătoria. Donar ajuta pe oameni în lupta cu puterile demonice, cu giganţii. Copacul lui sfânt era stejarul. c) Ziu (Tyr). Acest zeu pare să fi fost Tiwaz, zeul adorat de germani în preistorie, zeul cerului. Din această înaltă poziţie de odinioară, Ziu de abia îndeplinea funcţia de zeu al războiului. Numele lui era mai familiar germanilor din apus. Simbolul său era spada. Miturile îl descriu ca având doar mâna stângă, deoarece pe cea dreaptă ar fi pierdut-o în luptă, în urma vicleniei lupului Fenrir. d) Frija-Frigg. Era un fel de Heră a nordului, soţia lui Wodan (Odin). Numele ei înseamnă «consoartă», «soaţă» sau «soţie» sau «cea iubită». Era protectoarea femeilor căsătorite şi dătătoarea de copii. În cele din urmă ea deveni «mama zeilor», deoarece Wodan (Odin) devenise «părintele zeilor». Alte divinităţi: Eddele vorbesc despre două clase de divinităţi: Asir şi Vanir. Aceste două clase de zeităţi s-ar fi încăierat odinioară, dar au reuşit să se împace şi să devină un singur grup. Între divinităţile minore se amintesc: Frey, Niord şi Freyja. Frey era adorat în câmpiile suedeze, având templu în Uppsala, deci în Suedia, dar cultul său a fost răspândit şi în Norvegia, apoi în Islanda, de colonişti norvegieni. Numele Frey înseamnă «domn». Zeul ocrotea păşunile şi dăruia fertilitate pământului, dădea lumina solară, ploaia şi vânturile bune. În Edde este înfăţişat ca fiind purtat în car tras de un mistreţ. Sabia lui umbla prin văzduh şi putea să lupte singură, iar vasul Skidbladnir îl purta prin înălţimi. Niord, sora lui Frey, este desemnată de Tacitus prin cuvîntul Nerthus şi cu atributul de pământul-mamă (terra-mater). Frey şi Niord patronau împreună jurămintele sacre. Freyja este atestată numai de izvoarele norvegiene şi islandeze. Ea zbura prin văzduh, sub forma de şoim, purta vestita salbă Brisingamen şi patrona dragostea. În mitologia veche germană şi scandinavă se mai amintesc o serie de divinităţi ca: Balder = Lumina. Era blând şi chipeş, învăluit cu lumină. Heimdall (Lumina lumii) - va suna din corn începutul marii încleştări dintre zei şi demoni (dintre bine şi rău). Loki – uneori ajută, alteori face rău – a cauzat moartea lui Balder şi, în final, nimicirea zeilor. Loki avea drept soţie pe Angrboda sau Spaima întruchipată, iar copiii lui erau lupul Fenrir şi zeiţa morţii, Hei, stăpâna lumii subpământene. Giganţii, zânele, piticii Germanii credeau că au existat giganţi, cu o fire ciudată: minte puţină, putere multă, supărăcioşi şi nefavorabili oamenilor. Spre deosebire de aceştia, elfii şi elfele, silfii şi silfidele erau fiinţe-duhuri, trăitoare prin munţi, în pământ şi prin ape, prin livezi şi păduri. Silfidele atrăgeau pe muritori prin cântecul lor măiestrit şi fermecat. Cel prins de vraja cântecului şi a dansului lor era transformat în ceea ce voiau silfidele. Alături de celelalte fiinţe miraculoase, piticii se distingeau prin hărnicie şi bunătate, în ciuda staturii lor atât de mici. Uneori ştiau şi să tragă pe sfoară. Valkyriile. Acestea erau fiinţe gingaşe, duhuri feminine, care îndeplineau poruncile lui Wodan. Purtau arme şi umblau călare, trecând ca vântul peste uscat şi peste mare. Duceau victoria celor ce învingeau în luptă şi conduceau în Walhalla pe cei ucişi pe câmpul de bătaie. Ele par să amintească de preotesele zeului războiului, jertfitoarele prinşilor după bătălie. Cosmogoniile Potrivit mitologiei germanilor, lumea a apărut dintr-un gol: «în marginea dinspre nord a acestui gol a luat fiinţă o regiune a negurii şi îngheţului, Niflheim, iar înspre sud, un ţinut al focului şi al luminii, Muspellsheim. în Niflheim era un izvor din care se revărsau douăsprezece pârâiaşe care îngheţau încetul cu încetul, pe măsură ce se depărtau de obârşie. Aşa au apărut gheţarii enormi care au umplut jumătatea de nord a abisului. Dar vântul cald care sufla dinspre Muspellsheim a topit gheaţa şi, din picăturile care cădeau, a luat naştere o făptură omenească, un gigant, Ymir, tatăl unui neam de giganţi ai îngheţului. Din picăturile de gheaţă s-a născut şi vaca Audhumbla (Authumla), care a hrănit cu laptele său pe Ymir. Ea însăşi se hrănea lingând masele de gheaţă care erau sărate. Şi iată că, la sfârşitul primei zile, au apărut din gheaţă perii capului unui om, în ziua a doua a apărut capul şi în ziua a treia un om întreg. Acesta era Buri, care a dat naştere lui Bor. La rândul său, Bor a avut trei fii: Odin, Vili şi Ve. Aceştia l-au ucis pe Ymir şi au creat din el lumea: cu sângele marea, cu oasele munţii, cu dinţii pietroaiele, cu craniul cerul, cu părul arborii, cu creierii norii. Pământul era rotund şi înconjurat de o mare adâncă. Pe marginea mării, cei trei fraţi au găsit într-o zi doi arbori, din care au făcut cea dintâi pereche de oameni, Ask şi Embla, din care s-a înmulţit apoi lumea» Poeţii scandinavi dau şi o altă versiune a cosmogoniei. Astfel, întreaga lume era ca un copac de dimensiuni uriaşe, uimitoare. Copacul se numea Yggdrasil şi avea frunzele întotdeauna verzi. Una dintre rădăcinile lui se împlânta în profunzimile ţinuturilor subterane, iar ramurile sale puternice ajungeau în cer. Copacul era numit şi «armăsarul» lui Odin deoarece, în fapt, armăsarul zeului păştea din frunza copacului Yggdrasil. De lângă rădăcina ce se înfigea în Niflhel, în lumea subpământeană, ţâşnea izvorul Hvergelmir, izvorul înspumat al fluviilor primordiale. Lângă cea de-a doua rădăcină, care pătrunsese în ţara giganţilor acoperită cu sloiuri de gheaţă, curgea izvorul Mimir, în care se afla înţelepciunea şi din care însuşi Wodan (Odin) a dorit să bea, chiar cu preţul unuia din ochii săi. Sub cea de-a treia rădăcină a copacului Yggdrasil – frasinul, care era în cerul însuşi, se afla izvorul Urd. De aici scoteau oamenii apa şi udau copacul, astfel încât acesta să nu se usuce şi să nu putrezească. În ramurile sale cele mai înalte sta cocoţat un cocoş de aur. Acesta scruta orizontul şi dădea ştire zeilor dacă vechii lor vrăjmaşi, giganţii, se pregăteau să atace. Sub copac sta ascuns Heimdall, servitorul şi duşmanul zeilor. El avea sa sune din corn ultima bătălie a zeilor cu toţi cei care le doreau căderea. Lângă copac se afla un loc sfânt, un loc al păcii, unde zeii se întâlneau zilnic pen­tru a împărţi dreptatea. În ramuri păştea capra Heidrun, cea care dăduse lapte războinicilor lui Wodan (Odin) şi. care îi crescuse. Dar copacul Yggdrasil era el însuşi atacat de un balaur viclean, şarpele Nidhogg, aşezat la rădăcină şi rozând la ea neîncetat. Patru ţapi umblau de colo-colo prin frunze şi rodeau toţi mugurii. Numai datorită grijii oamenilor copacul continua să rămînă viguros, să dea frunze şi să stea neclintit în centrul lumii» Lăcaşurile de cult Vechii germani şi scandinavi nu au avut de la început locaşuri speciale de cult, ci îşi desfăşurau ceremoniile în aer liber, în boschete sau lângă trunchiurile copacilor sfinţi, frasinul sau stejarul. Este posibil să fi avut şi unele sanctuare mai tîrziu (vi, vé, harg, horgr, nume care intră în compunere cu acelea ale zeilor: Torshălla, Thorsharg). în cele din urmă, şi-au construit şi «temple». Acestea aveau o sală mare (pentru credincioşi) şi o încăpere mică, rezervată statuii zeului, sau zeilor. Un templu cu adevărat impresionant se afla la vechea Uppsala, iar în el se adăposteau statuile lui Wodan (Odin), Thor şi Frey. La goţi, Atanaric punea să fie plimbată în car (sec. IV) statuia unui zeu şi să i se plece şi să-i aducă sacrificii toţi goţii supuşi lui. Locaşurile sfinte, templele, se construiau lângă izvoare şi aveau lângă ele copacul sacru. Sacerdoţiul Există unele dovezi despre existenţa unor persoane sacre la vechii germani şi scandinavi. Astfel de persoane nu purtau arme, deoarece considerau că sunt apărate de zeii pe care-i slujeau. Unii purtau un colier de metal, ca semn al oficiului, şi de aceea au fost descoperite multe coliere de aur şi de argint, în special în Suedia, datând din perioada migraţiei. Mai târziu, aşa-numiţii berserk(i) purtau piele de animal şi dispreţuiau armele, deoarece credeau că sunt apăraţi de Odin, dar îndemnau la luptă prin propriul exemplu. Un grup de oameni – astfel dedicaţi zeilor – luptau pentru regele Harold cel Bălai al Norvegiei în secolul al IX-lea. Mai existau şi văzătoare, ghicitoare, purtând un costum tradiţional şi toiag. Ele se numeau volur (singular volva, poate corespondent la noi cu vâlva sau vâlvele apelor munţilor, pădurilor). Urcate pe o platformă înaltă, aceste femei văzătoare sau prezicătoare cădeau în transă şi răspundeau ritual diverselor întrebări ce li se puneau. Cert este că Tacitus ştia de un preot al zeiţei Nerthus. Mai târziu, în sec. VII, existau preoţi şi preotese pentru cult în Northumbria, ba chiar şi un mare preot. În Norvegia regii oficiau la marile sărbători şi prezidau mesele, aşa cum în mitologie Wodan prezida masa vitejilor, noaptea, în Walhalla. Jertfele şi sărbătorile Jertfa obişnuită la germani se numea blót. Pe vremea vikingilor, sacrificiul era sângeros şi se aducea în hof (locul sfânt). Se întrebuinţau ca victime: cai, vite, porci şi capre, dându-se atenţie deosebită strângerii sângelui, deoarece acesta urma să fie amestecat într-o altă băutură şi consumat în chip ritual. De altfel, cuvintele riotha blothi (mânjit cu sânge) sunt aflate în creaţiile poetice ale skaldilor de odinioară. Tot cu sângele sacrificial se ungeau altarul de sacrificiu şi pereţii ineriori şi exteriori ai locaşului sacru. Jertfa era urmată de un banchet ritual, ca semn al comuniunii dintre oameni şi zei şi dintre oameni laolaltă. Existau jertfe periodice în fiecare an, vizând naşterea lunilor, buna rodire etc. Dar la nivel de naţiune avea loc o mare jertfă din nouă în nouă ani (cifra 9 fiind sacră la vechii germani şi scandinavi). Se menţionează, astfel, o jertfă care se aducea la 14 octombrie, alta la 14 ianuarie (mijlocul iernii) şi încă una la mijlocul verii: midsumarsblot. Au existat şi jertfe omeneşti. Regele însuşi era sacrificat în caz de secetă şi de mari nenorociri, pentru ca prin el să fie implorată mai adecvat mila, îndurarea zeilor faţă de popor. Sfârşitul zeilor şi al oamenilor Vechii germani aveau o teamă specifică de un sfârşit general, al zeilor şi al oamenilor, şi credeau într-o miraculoasă regenerare după dezastrul universal. Iată cum se descrie acest dezastru: va veni o zi când uriaşii împreună cu toate forţele răului din lume vor porni o luptă crâncenă împotriva zeilor şi a vitejilor care luptă pentru zei. «Ziua aceasta se va anunţa prin trei ani de mari neînţelegeri, războaie şi corupţie, cataclisme ale naturii etc. Sfârşitul însuşi este descris în Edda ca fiind într-adevăr teribil. Heimdall, paznicul zeilor, suflă tare din cornul său, anunţând sfârşitul. Garm, câinele infernal, latră îngrozitor. Lupul Fenrir scapă din lanţuri, gura sa imensă se cască de la cer până la pământ şi aruncă flăcări mistuitoare asupra lumii. Şarpele gigantic Jormundgandr (care înconjoară lumea de mijloc, Midgard) se ridică din ape şi varsă venin în mări şi oceane. Pe mare vine plutind corabia cadavreor condusă de Hrim. Loki, eliberat din cătuşele sale, conduce din nori giganţii îngheţului şi trupele zeiţei Hei. Din sud vine gigantul Surim (Suttung) cu fiii focului. Soarele şi luna sunt devoraţi de lupi, stelele fug, cerul se despică, munţii se rup, marea inundă pământul. Pe o câmpie imensă se întâlnesc adversarii şi începe o luptă năprasnică. Odin, strălucitor în armura sa de aur, luptă împotriva lupului Fenrir, dar este ucis şi devorat de acesta. În aceeaşi clipă însă, monstrul se prăbuşeşte şi moare. Însuşi puternicul Thor se apără în zadar cu ciocanul său, căci, deşi omoară şarpele (din) Midgard, este răpus de veninul acestuia. Zeii cad unul câte unul şi gigantul Surtur dă foc lumii, provocând marele dezastru, Götterdämmerung («amurgul zeilor»). Neamul omenesc dispare, pământul se scufundă în ape, aştrii se sting». Lumea renaşte după cataclism, după stingerea marelui incendiu universal: din ape se ridică un pământ nou, pe care grâul creşte de la sine, iar o pereche de oameni care a supravieţuit repopulează uscatul. Balder şi zeii buni reînvie, iar cu aceasta se începe o perioadă de pace şi de iubire fără sfârşit. Un singur zeu, suprem şi drept, va domni peste toţi. Cultul morţilor, credinţa în nemurire Germanii aveau o varietate de opinii şi credinţe în legătură cu soarta omului după moarte, dar se poate spune că numai două erau locurile unde mergeau sufletele morţilor: vitejii în Walhalla, iar oamenii de rând şi sclavii în lumea zeiţei Hel şi a lui Thor : «Odin are conţii / Ucişi pe câmpul de luptă / Dar Thor are / Numai neamul robilor». Morţii de vază se bucurau de mari onoruri. Erau îngropaţi împreună cu armele şi caii lor, ba li se adăugau şi soţiile. Acestea erau spânzurate îndată, lângă locul de îngropare al soţului. Succesiunea pe linie bărbătească era foarte importantă, tocmai fiindcă fiul sau fiii trebuiau să fie şi ei viteji. De aceea, copiii slabi şi lipsiţi de posibilităţi fizice erau expuşi undeva, spre a se sfârşi. Ei nu contau pentru viaţa viitoare, deci nu avea rost sa treacă prin viaţa de aici. Înhumarea (sau incinerarea în anumite părţi ale lumii germanice) era urmată de ospăţul funerar. Se aducea hrană bogată şi se bea bere. Dacă ospăţul funerar se ţinea în cinstea capului familiei, atunci urma ritualul urcării fiului în scaunul cel mai de seamă, sau la locul cel mai înalt, ascensiunea făcându-se pe stâlpii casei – simbolul copacului sau al pomului vieţii. Persoanele de vază erau aşezate în tumuli (gorgane), iar oamenii obişnuiţi erau îngropaţi fără prea multă cheltuiala de energie. Importanţă deosebită se dădea sufletului, deoarece acesta se transmitea în neam, redobândindu-şi un trup printr-o nouă naştere. Urme din credinţele de odinioară ale germanilor în legătură cu cultul morţilor se regăsesc până astăzi în liturghia pentru morţi săvârşită în dimineaţa zilei de Crăciun. Concluzii Religia germanilor şi a vechilor scandinavi nu a fost omogenă din cauzavastului teritoriu în care au trăit aceştia şi din cauza diverselor triburi care au constituit neamurile teutonice, anglo-saxone şi scandinave. Uneori zeii principali ai unor grupe pot să devină secundari în alte grupe etnice. Religia însăşi cultiva spiritul vitejiei, al luptei, poate şi pentru că populaţiile germanice aveau de înfruntat multe capricii ale naturii pentru a supravieţui. Sacrul este întotdeauna legat de victorie, de biruinţă. Aşa cum forţa nu poate să dăinuie veşnic, fără a se epuiza, germanii au crezut că şi forţa zeilor şi a vitejilor patronaţi de ei avea să sfârşească într-o bună zi. Conflictul forţelor binefăcătoare cu forţele răului cauzează dispariţia zeilor şi a oamenilor în cataclismul final, dar urmează o epocă nouă, a păcii, a armoniei. Omul are destin secundar. Destinul principal este destinul zeilor aflaţi în conflict cu forţele răului. Dar omul este părtaş la destinul divin, de la început şi până la sfârşit. El este răsplătit de zei pentru ataşamentul său.